EPISCOPIA SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR
REFERAT: NECESITATEA CUNOAŞTERII PSIHOLOGIEI PENTRU STUDIUL PASTORAL
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA SF. IOAN BOTEZĂTORUL, INDEPENDENŢA
PROTOIERIA CĂLĂRAŞI
NECESITATEA CUNOAŞTERII PSIHOLOGIEI PENTRU STUDIUL PASTORAL
Pornind de la premiza că un bun duhovnic trebuie să fie un bun psiholog, cred că va fi utilă aprofundarea acestei teme şi totodată ne vom edifica şi mai mult asupra acestei probleme de interes în noul peisaj religios creat în spaţiul românesc în special după căderea regimului comunist ateu.
În Teologia românească deşi se vorbeşte foarte mult că este nevoie de cunoaşterea psihologiei pastorale de fiecare slujitor, în scris puţini sunt cei care s-au încumetat să scrie despre această problemă. Nu este de condamnat acest lucru dar nici de neglijat, însă ne putem ajuta de scrierile unor autori greci şi ruşi care sunt avansaţi în studierea acestor probleme, unii elaborând chiar şi Tratate de Psihoterapie Ortodoxă, cum este cel al mitropolitului grec Hierotheos Vlachos .
Acest tratat precum şi celelalte cărţi la care voi mai face referire pe parcursul acestui referat, încearcă să răspundă problemelor complexe, denumite în psihologie boli psihice şi oferă tratament utilizând atât Sfânta Scriptură dar mai ales ştiinţa Sfinţilor Părinţi din primele veacuri creştine dar şi de mai târziu.
Boala psihică nu micşorează demnitatea omului. Biserica dă mărturie că cel bolnav sufleteşte este purtător al chipului lui Dumnezeu, rămânând frate al nostru, care are nevoie de compătimire şi ajutor . Biserica priveşte bolile psihice ca pe una dintre manifestările vătămării generale de către păcat a naturii omeneşti.
Nu ezită să spună că Psihologia este o ştiinţă modernă, fiind un vlăstar al creştinismului apusean, care nu a mai fost capabil să răspundă dorinţelor de trăire isihastă manifestată în rândul creştinilor.
De asemenea, aminteşte că în psihologie sufletul nu este văzut ca fiind după chipul lui Dumnezeu, ci este o simplă funcţie a trupului; sufletul nu are conţinut ontologic; când se vorbeşte de îmbolnăvirea sufletului în psihologie se înţelege doar dezechilibrul psihologic al omului sau feluritele experienţe traumatice din viaţa sa de până atunci. În teologia ortodoxă boala constă în întunecarea minţii. În psihologia umanistă, terapia este echilibrarea puterilor lăuntrice ale sufletului, în timp ce învăţătura ortodoxă recomandă unirea omului cu Dumnezeu, ajungerea la îndumnezeire, adică ajungerea la vederea lui Dumnezeu .
A vorbi despre psihoterapie ortodoxă nu stârneşte confuzie, dacă vom studia scrierile patristice observăm în numeroase locuri că se vorbeşte despre tămăduirea sufletului, ceea ce este acelaşi lucru cu psihoterapia.
Psihologia a fost şi încă mai este o minunăţie pentru omul occidental în special, datorită înstrăinării de tradiţia isihast-trezvitoare.
Dacă Părinţii ar fi trăit în aceste vremuri s-ar fi minunat de uimirea omului modern faţă de aceste teorii. Părinţii contemporani cu o viaţă îmbunătăţită, care cunosc din trăire starea lăuntrică a sufletului, meşteşugurile diavolului şi manifestările omului celui vechi, ca şi energiile harului lui Dumnezeu, socotesc descoperirile psihologiei relativ neinteresante, căci pentru cel care primeşte cunoaşterea desăvârşită, o cunoaştere mediocră este prea puţin însemnată .
Cât priveşte sintagma de psihologie pastorală, într-un cadru strict religios numărul articolelor şi studiilor este mai numeros mai ales când ne referim la metodele de pastoraţie colectivă şi pastoraţie individuală.
Pastoraţia colectivă vizează întreaga obşte a credincioşilor, organizaţi într-o comunitate bisericească parohială, iar pastoraţia individuală se referă la faptul că preotul trebuie să se ocupe de fiecare credincios în parte al acelei comunităţi. În mod practic, cele două aspecte ale activităţii pastorale nu pot fi separate, între ele trebuind să existe un raport de condiţionare reciprocă şi de armonie.
Cel mai important mijloc al pastoraţiei colective îl reprezintă cultul ortodox, din care fac parte Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, ierurgiile, cele şapte Laude, toate acestea sunt în strânsă legătură cu predica şi cateheza, care trebuie să fie formulate într-un mod cât mai plăcut şi antrenant pentru majoritatea auditoriului unde sunt susţinute .
De aceea este necesar ca şi astăzi la fel ca în trecut să se ţină cont de cele două metode despre care se vorbeşte în Pastorală: pregătirea misionară a preoţilor şi a creştinilor, aceasta presupune cunoaşterea aprofundată şi interpretarea corectă a Sfintei Scripturi şi cealaltă metodă care îşi propune antrenarea credincioşilor în viaţa liturgică a Bisericii.
Se ştie că Biserica Ortodoxă are un profund caracter contemplativ şi aceasta este o adevărată binecuvântare pentru lumea în care trăim, dominată de răceala tehnologiei şi a ştiinţei. Dar această contemplaţie va fi cu adevărat roditoare spre mântuire şi desăvârşire dacă va fi convertită în misiune, aşa cum ne-a învăţat Iisus Hristos, cum ne-au arătat Apostolii, părinţii şi toţi marii mărturisitori de la început până astăzi .
Atunci când se vorbeşte despre un duhovnic bun, ne ducem cu gândul la un preot bun, iar pentru a-l putea numi aşa el trebuie să fie încununat de mai multe calităţi şi anume: cu ştiinţă multă, cu moralitate, evlavie şi sfinţenie , precum şi la înţelepciune şi prudenţa sa, adică la tactul pastoral, să fie un bun psiholog pentru a putea cârmui cu succes.
Conducerea spirituală este o lucrare în sine pedagogică, chiar dacă noi definim pe bună dreptate spovedania, ca fiind acea taină prin care se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu Dumnezeu, adică al reintegrării în har a creştinului pocăit.
Fundamental şi esenţial în materie de spovedanie este elementul supranatural şi scopul religios, cu alte cuvinte refacerea raportului cu Dumnezeu prin ajutorul harului divin . Scopul moral sau îmbunătăţirea penitentului din punct de vedere al virtuţii şi al perfecţiunii stă numai în legătură cu taina, deci în a doua linie şi completă dependenţă de realizarea scopului religios.
Acţiunea duhovnicului de înrâurire personală asupra penitentului, în lumina învăţăturilor din Sfânta Scriptură, sub călăuza doctrinei şi metodelor Bisericii, iar uneori chiar prin mijloace cu caracter psihologico-raţional, este numai împlinirea unei obligaţii pastorale .
În creştinism păcatul este definit ca o boală sufletească grea şi complicată ceea ce este adevărat, când pornim în a ne analiza propria persoană.
De aceea, duhovnicul în calitatea sa de medic curant al sufletului, trebuie să aibă şi pricepere, dar alături de aceasta dragoste şi răbdare.
Contextul istoric în care trăim s-a schimbat mult în comparaţie cu cel de pe vremea Sfinţilor Părinţi de odinioară, dar experienţa şi modul lor de a gândi ne sunt incontestabil foarte necesare .
Un medic psihiatru, are tendinţa de a-l reduce pe om la trup şi suflet, dar pentru Părinţii Bisericii fiinţa umană are trei dimensiuni: trupească, psihică şi duhovnicească. Acest lucru nu înseamnă că omul este trihotomic, pentru că învăţătura noastră creştină afirmă că suntem dihotomici, avem trup şi suflet, ci vrea să se refere la faptul că pe lângă funcţiunile somatice şi cele psihice , omul are o parte spirituală ce aparţine altei ordini.
Dacă medicul ţine mai puţin seamă de această parte, doctorul sufletelor trebuie să se preocupe de omul integral .
Cunoştinţele de psihoterapie şi consiliere îl vor ajuta să rezolve problemele critice ale unei persoane. Consilierea se ocupă cu rezolvarea problemelor de înlăturare a unor atitudini şi sentimente negative, a unor deprinderi şi comportamente inadecvate. Psihoterapia intervine în rezolvarea unor probleme de mai mare amploare şi profunzime, cum ar fi întărirea fondului personalităţii la persoanele anxioase, angoasate şi hipersensibile; întărirea conştiinţei prin dezvoltarea sferei afective în nevroze, boli somatice, precum şi direcţionarea conduitei , toate acestea cunoştinţe îmbogăţite cu dăruire şi dragoste creştină, duc la rezolvarea cazului cu succes.
Pentru că şi duhovnicul face parte din lumea aceasta şi el se confruntă cu suferinţa umană, el se va raporta atât la Dumnezeu, cât şi la lumea spirituală alcătuită din îngeri şi demoni, el neputând să facă abstracţie de aceste realităţi. Acest lucru îl găsim evidenţiat şi la Sfântul Apostol Pavel care spune: lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri(Efeseni VI, 12).
Dar preotul ca iconom sau săvârşitor al Tainelor, organ a lui Dumnezeu de transmitere credincioşilor a harului divin, el va adăuga contribuţia sa personală de înrâurire asupra oamenilor .
Numai având acest tact personal, va reuşi să alunge spiritele răului, animate de o ură nestăpânită împotriva oamenilor, duc o luptă îndârjită şi rafinată împotriva acestora: Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru V, 8).
Toţi marii duhovnici încă din vechime recunoşteau că la baza multor suferinţe sufleteşti stau cauze naturale, dar nu se limitau numai la acest orizont strâmt, ci întemeindu-se pe o antropologie completă, care recunoaşte strânsa legătură dintre suflet şi trup, continuau ideea şi afirmau că suferinţele sufleteşti au cauze organice, dar au şi cauze spirituale . Din experienţa personală ştiau că demonii pot să acţioneze atât asupra psihicului, cât şi asupra trupului.
În acest moment este nevoie mai mult decât oricând, ca doctorul sufletesc să ştie să aleagă tratamentul cel mai potrivit, adaptat personalităţii celui bolnav sufleteşte şi situaţiei lui particulare, stării şi dispoziţiei lui sufleteşti.
La fiecare boală este nevoie de un anumit tratament, şi în cazul bolilor sufleteşti se cere preotului să aibă în vedere diversitatea acestora, şi să se oprească la tratamentul adecvat, chiar dacă pe moment va fi surprins ucenicul mai târziu să-şi dea seama că a fost salvat de la afundare datorită acelui medicament duhovnicesc oferit de vindecătorul lui.
Uneori se cere duhovnicului, să prescrie un tratament puternic, dacă patima este gravă, neţinând seama de reticenţa ucenicului. Nu poate fi un doctor bun cel care tratează cu blândeţe un abces tumefiat care poate duce la cangrenă . Orice rană trebuie deschisă şi curăţită, iar apoi tratată şi pansată. De vindecare poate beneficia numai acel pacient care dă dovadă de colaborare şi deschidere.
Sfântul Ioan Gură de Aur, adresează cuvinte aspre la adresa celor care deşi au aflat un duhovnic iscusit şi competent, aleargă la alţii, care sunt mai blânzi, riscâd să plece nevindecaţi. Ucenicul trebuie să fie încredinţat că părintele său sufletesc, pe care şi l-a ales, se luptă cu toată seriozitatea pentru a-l tămădui .
Ceea ce este de reţinut, ar fi faptul că un bun duhovnic trebuie să aibă cunoştinţe de psihologie, să aibă tact pedagogic, inspirat de prudenţă şi înţelepciune . Cunoaşterea informaţiilor de psihologie îl va ajuta să-şi ascută şi să-şi susţină puterea de intuiţie, de care are atâta nevoie ca duhovnic pentru a putea descifra labirintul sufletului omenesc şi a surprinde exact resortul deranjat.
Cunoaşterea psihologiei îl va ajuta să poată ajunge maestru în arta de a se strecura în tainele zăvorâte ale resortului sufletului şi a fi lăsat să-şi plimbe mâna de chirurg peste ranele de tratat, precum şi în a se găsi într-armat cu ştiinţa de a prescrie reţeta cea mai proprie a cazului.
Dar toate aceste demersuri pe care le face părintele duhovnic, în a acorda asistenţă penitentului, trebuie să fie consimţită şi de subiectul spovedaniei, altfel eficacitatea este nulă şi din punct de vedere haric şi din punct de vedere psihologic.
Experienţa creştină ne spune că trebuie să luăm ca element organizator al vieţii o valoare obiectivă, pentru că a rămâne doar în interior înseamnă a falimenta. Acest lucru înseamnă că omul acceptă să se vadă chemat spre o realitate care îl depăşeşte şi care îi este transcendentă. Persoana nu se poate considera centrul lumii potrivit mentalităţii radicale libertine, ci viaţa sa are o semnificaţie în măsura în care încorporează o valoare obiectivă şi exterioară ei .
Dacă va răspunde cu competenţă la întrebarea cine sunt? Va interpreta corect corespondenţa între realizarea de sine ca persoană şi realizarea în misiunea sa pastorală.
Cunoaşterea de sine este o condiţie pentru a te putea raporta la celălalt ca la un altul, adică fără a-i impune cu autoritate propriile exigenţe.
Părintele duhovnicesc trebuie să fie un medic iscusit care să ştie cum să îndepărteze, spre pildă, aşchiile intrate în carne fără a lărgi rana, acest lucru presupune multă experienţă medicală, în domeniul vindecării sufletelor.
Păcatul este echivalat cu boala, iar cei bolnavi trebuie să meargă la spitalul spovedaniei unde medicul lor sufletesc îi poate tămădui, prescriindu-le diferite medicamente, cauterizându-le şi pansându-le rănile, uneori chiar amputându-le un mădular cangrenat . Pentru aceasta este necesar ca să putem pleca vindecaţi să descoperim medicului rănile noastre sufleteşti: cel ce îşi mărturiseşte durerea se apropie de vindecarea lui şi uşor o va afla, însă în inima învârtoşată se înmulţesc durerile şi chinul bolnavului ce se împotriveşte doctorului sporeşte, spunea Sfântul Ioan Scărarul.
Medicul trebuie să examineze rana bolnavului când ea este dechisă şi să se ocupe de pacienţii lui până la completa vindecare.
Sfântul Varsanufie insista asupra faptului că părintele sufletesc se cuvine să fie, îndurător, îndelug răbdător şi străin de orice supărare şi să nu se lase nicidecum stăpânit de mânie .
Există şi cazuri în care el poate fi depăşit de situaţii extrem de dificile pe care nu va fi în stare să le rezolve, căci puterile lui nu sunt nelimitate, iar anumite boli nu pot fi vindecate decât de Însuşi Mântuitorul.
În această misiune se cere vocaţie, intuiţie, simţ de perspectivă, stăpânire de sine, nepătimire, darul discernământului sau al deosebirii gândurilor, fără acest dar nu se poate prescrie şi administra leacurile necesare tămăduirii bolilor sufleteşti.
Sfinţii Părinţi evitau să-şi asume această responsabilitate, ştiind că îndrumarea duhovnicească a creştinilor şi consolidarea lor în drumul spre mântuire presupune o putere duhovnicească deosebită, o viaţă pilduitoare, nepătimire, un înalt grad de purificare şi iluminare lăuntrică . Ei le recomandau medicilor sufleteşti să nu se ocupe de credincioşii care nu le-au fost daţi în grijă.
În vederea unei activităţi pastorale fertile este important ca fiecare păstor să acorde o importanţă deosebită acelor sectoare din activitatea pastorală în care există un mai mare risc de a greşi.
Principalele indicatoare ale vocaţiei pastoral-misionare ale preotului sunt: a fi atent la celălalt, a nu trece cu vederea elementele pozitive prezente în el - indiferent de gradul de decădere morală în care se află, a-i respecta autonomia, a exprima şi manifesta propria stimă şi disponibilitate în raport cu el.
Unui astfel de preot i se cere o personalitate complexă şi puternică: religioasă, culturală şi mai ales morală. De felul cum îşi înţelege misiunea, va şti să-şi stabilească nevoile stringente ale pastoraţiei fie în mediul urban fie rural, şi aceste deziderate le va aplica şi în viaţa practică .
El trebuie să se ghideze după principiul care spune că a trăi înseamnă a te schimba pentru a te adapta, rămânând, însă, tu însuţi.
Tripla dezrădăcinare a omului este determinată de tendinţa mentalităţii moderne care:
- a transferat centrul de gravitaţie al lumii de la Dumnezeu la om, făcându-l astfel pe om să se simtă autonom faţă de Dumnezeu, iar voia divină să o considere un fel de atentat la adresa propriei libertăţi;
- a introdus o separaţie artificială între credinţă şi manifestarea socială-rezervată cu precădere, dacă nu exclusiv problemelor economice;
- a separat omul de natura înconjurătoare, transformându-l într-un stăpân absolut al acesteia .
În această lume secularizată, criza spirituală a omului a fost accentuată de decepţia în faţa promisiunilor făcute de progresul ştiinţific, referitor la fericirea lui într-o lume pur materială. Acum el are nevoie să regăsească sensul propriu al existenţei sale, locul în universul creat de Dumnezeu - cunună a acestuia, şi-n Împărăţia veşnică-fiu al Împăratului Ceresc .
Primul pas pe care trebuie să-l facă omul, pentru a merge în acest sens, este raportarea întregii sale existenţe la Întruparea, Patimile , Răstignirea, Îvierea şi Înălţarea lui Hristos - redescoperirea teologiei baptizmale, care presupune moarte şi înviere .
Pentru a ajunge din nou la viaţa cea adevărată creştinul trebuie ajutat şi îndrumat de părintele duhovnic, căruia i se cere o personalitate puternică . Personalitatea spre deosebire de insul obişnuit, înseamnă acea persoană care întruneşte la modul superlativ însuşirile superioare care-l diferenţiază substanţial de individul biologic pur şi simplu. Aşadar, studiind trăsăturile personalităţii marilor propovăduitori, se poate ajunge prin imitarea virtuţilor, la formarea propriei personalităţi , metodă utilizată şi în psihopedagogie.
Menirea unui duhovnic în calitate de călăuzitor pe cărările vieţii, este aceea de a fi un îndrumător sufletesc, dar totodată şi prieten, un frate bun şi un ales al Domnului. Căci prietenul credincios este o puternică protecţie, cine l-a găsit a găsit o comoară. Prietenul credincios este un leac de viaţă şi de nemurire; aceia care se tem de Dumnezeu îl găsesc. Duhovnicul odată ales, trebuie să fie, pe lângă prieten şi ales al Domnului, un Alter-Christus, adică nu va fi considerat un om oarecare, chiar dacă îl apreciem pentru ştiinţa şi multele lui informaţii pământeşti, ci îi apreciem mai mult decât orice, puterea mijlocitoare la Dumnezeu. El este cel prin care Dumnezeu ne vorbeşte, întrucât îi va pune în minte şi în grai ceea ce va trebui să ştim pentru fericirea noastră , adică păstrarea curăţiei inimii.
Fericitul Ieronim spune că Păstorul trebuie să fie şi învăţător- magister, şi nimeni nu poate în Biserică să poarte numele de păstor, oricât de sfânt ar fi, fără să fie şi învăţătorul acelora pe care îi păstoreşte.
Denumirea de păstor, implică deţinerea tuturor calităţilor unui păstor neplătit, gata să plece cu turma sa, să-şi conducă oile de la pământul arid la păşunea mănoasă cu apă şi iarbă verde.
Dar să nu piardă din vedere duhovnicul că o vindecare a ucenicului, nu se face numai cu rugăciuni, aşa cum chirurgul nu vindecă numai citind bolnavului texte medicale, ci prin operaţie, intervenţie chirugicală. Clericul vindecat, vindecă prin aceea că îi învaţă pe fiii lui duhovniceşti modul vindecării şi devine îndrumător şi catehet al lor în baza experienţelor lui .
Este grăitoare comparaţia, pe care o găsim la Comenius, unde se face o comparaţie între om şi între pom. Aşa cum pomul poate creşte de la sine dar, nealtoit şi neîngrijit, rămâne sălbatic şi produce fructe rele; aşa şi omul neîngrijit de către un mentor spiritual nu va ajunge să dea bune roade spirituale.
Lipsa unui duhovnic, atunci când viaţa ne va oferi lecţii dure, vom avea foarte mult de suferit. Când avem un accident, când suntem părăsiţi de toţi, când suntem concediaţi de la serviciu, când arde casa, când se sfărâmă toate idealurile, şi nu avem un povăţuitor alături, care să ne înveţe să privim lucrurile din punct de vedere spiritual, ajungem la un dezechilibru total.
Într-un târziu tot la el recurgem, dar după prea multe suferinţe, este foarte greu să nu ştii de unde vin încercările şi suferinţele, să nu ştii din ce parte este duşmanul şi să te lupţi lovind în aer.
În veacul nostru modern nu toţi oamenii îşi dau seama ce poate reprezenta un duhovnic, pentru orientarea destinului lor. A-l avea pentru ei, înseamnă că îşi aleg o povară care nu-i va mai lăsa să-şi facă de cap. El le va arăta drumul pe care au luat-o, că e greşit şi se vor simţi stingheriţi .
Dar acest lucru se întâmplă numai cu cei care nu-şi pun problema sufletească în mod serios, cei care îşi doresc cu adevărat acest lucru reuşesc chiar şi în aceste timpuri să zboare spre treptele desăvârşirii ca marii părinţi de odinioară.
Această incursiune în a aborda în paralel atât teme de psihologie, cât şi teme de teologie, m-au ajutat să înţeleg că în slujirea pastorală este o neapărată nevoie de cunoştinţe şi din domeniul psihologiei, pentru o misiune încununată de succes.
Dobândirea unor informaţii din acest domeniu al psihologiei, pot fi găsite de către unii slujitori foarte uşor, dar de către alţii mai greu, acest lucru pentru că unii deja sunt în câmpul muncii, şi timpul nu le mai permite petrecerea unui timp îndelungat în biblioteci.
Prin aruncarea unei scurte priviri prin mass-media românească, din domeniul psihologiei, ne va fi uşor să vedem cât de intense sunt preocupările pentru a impune un nou mod de viaţă, a oferi alternative şi interes pentru tânărul debusolat de la începutul secolului XXI.
Ceea ce ne rămâne, de făcut este cunoaşterea acestor informaţii de actualitate, încreştinarea lor pe cât posibil, aprofundarea şi înţelegerea de către fiecare dintre noi.
Existenţa unor programe, pe anumite teme de interes şi sistematizarea lor, ar sări în ajutorul nostru, pentru a fi puşi la curent cu acest domeniu nou de interes, unde să fie abordate teme atât de Psihologie generală cât şi teme de Psihoterapie Ortodoxă.
Programele acestea, să-şi propună ca obiectiv atingerea unei anumite planificări tematice, iar drept rezultat final, pe termen apropiat să fie organizarea unor cercuri de psihologie pastorală, cu participarea unor personalităţi, atât din sfera religiosului, dar şi din sfera laicilor, reuşindu-se o apropiere şi o cunoaştere reciprocă cu consecinţe benefice pentru amândouă părţile implicate.
Cercurile de psihologie pastorală vor avea drept rezultat, elaborarea mai multor prezentări, care pot avea drept rezultat un material voluminos, care dacă va fi sistematizat, poate fi cuprins în una sau mai multe publicaţii pe teme interdisciplinare de teologie-psihologie.
În acest demers de apropiere şi cunoaştere a acestor două discipline de interes, trebuie să recurgem la scrierile Sfinţilor Părinţi, care ne oferă un nebănuit tezaur de informaţii şi sprijin în demersul nostru de a deveni buni psihoterapeuţi ortodocşi.
Tratarea problematicii cu foarte multă seriozitate, cunoaşterea Sfintei Scripturi, scrierile Sfinţilor Părinţi, a disciplinelor de Teologie şi a celorlalte discipline de cultură generală, între acestea Psihologia Generală, se vor putea stabili strategiile pentru a putea fi abordată cât mai bine tematica de specialitate pentru a putea răspunde cerinţelor vremurilor noastre.
