CREZUL ŞI CREDINŢA LA FERICITUL AUGUSTIN
Apariţia în limba română a Cărţii Despre credinţă şi Crez a Fericitului Augustin m-a ajutat să descopăr mai mult frumuseţea gândirii acestuia referitoare la tema aleasă în Patriarhia Română şi anume: Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti .
Despre Fericitul Augustin s-a scris foarte mult de-a lungul timpului şi a fost caracterizat cu alese cuvinte de mulţi dintre scriitorii din sfera religiosului dar şi a laicului.
Am să amintesc un citat care mi s-a părut sugestiv şi cuprinzător a lui B. Altaner dintr-o lucrare a sa: Augustin e o figură gigantică a literaturii creştine. Geniul său filozofic, credinţa sa profundă, experineţa sa personală, varietatea problemelor tratate, originalitatea multora dintre soluţiile sale şi talentul său literar uneori incomparabil, fac din el o personalitate de culme care împodobeşte istoria Bisericii şi istoria culturii creştine. S-a spus pe drept că Augustin uneşte în el puterea creatoare a lui Tertulian, lărgimea de orizont a lui Origen, simţul bisericesc a lui Ciprian, ascuţimea dialectică a lui Aristotel, avântul idealist şi adâncimea speculativă a lui Platon, simţul practic al latinului şi mobilitatea teoretică a grecului.
Aşa cum amintea şi Prea Fericitul Părinte Daniel în cuvâtul său de introducere al cărţii, putem observa că Fericitul Augustin expune în această lucrare a sa foarte clar conţinutul credinţei creştine şi în acelaşi timp, răspunde şi punctual ereticilor care se abăteau de la credinţa apostolică.
Spre exemplu în punctul său de vedere referitor la manihei, care susţineau coexistenţa eternă a binelui şi răului, Fericitul Augustin afirmă cu tărie atotputernicia şi bunătatea infinită a Creatorului,Care a făcut lumea din nimic.
În ceea ce priveşte erezia ariană, care nega aşa cum ştim dumnezeirea lui Hristos, aceasta este combătută cu multă rigoare teologică. În acest mic tratat găsim explicate egalitatea Fiului cu Tatăl, iconomia Întrupării Fiului, Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos din Sfânta Fecioară Maria, lucrarea Sa mântuitoare, revenirea Sa în slavă la Parusie.
Pornind de la mărturisirea Sfântului Duh în Simbolul de credinţă Fericitul Augustin încearcă să tâlcuiască revelaţia Sfintei Treimi, a Dumnezeirii unice în Fiinţă şi întreite în Persoane, oferind posibile analogii spre înţelegerea, fie ea şi relativă, a misterului trinitar: Aşa cum, în alcătuirea unui copac, rădăcina este rădăcină, tulpina tulpină, iar ramurile nu pot fi numite altfel decât ramuri, nici ceea ce se numeşte rădăcină nu poate fi numită tulpină sau ramuri, şi nici lemnul care se află în rădăcină nu ar putea trece, printr-o mişcare oarecare, din rădăcină în tulpină sau în ramuri, ci rămâne în rădăcină. Totuşi este valabilă mereu această regulă a limbajului, potrivit căreia rădăcina este lemn, ca şi tulpina, precum şi ramurile, fără ca prin aceasta să fie vorba de trei tipuri de lemn,ci de unul singur .
De asemenea Fericitul Agustin ne îndeamnă să nu avem imprudenţa de a afirma despre aceste realităţi nevăzute ceva ca şi cum am cunoaşte, ci doar ca unii care cred, căci numai cei curaţi cu inima le pot vedea, iar cel ce le vede în viaţa de aici în parte, după cum se spune, ca în ghicitură , nu le poate face văzute pentru cel căruia îi vorbeşte, dacă necurăţia inimii acestuia îi stă împotrivă. Sunt fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu . Aceasta este credinţa noastră în Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul.
Concluzia care o vom păstra în memorie am considerat că e cea mai potrivită aceea pe care ne-o dă chiar Fericitul Augustin în încheierea cărţii sale: aceasta este credinţa dată celor ce au devenit creştini, în puţinele cuvinte care alcătuiesc Crezul şi sunt cunoscute de credincioşi pentru ca, având credinţă, să se supună lui Dumnezeu; supunându-se Lui, să ducă o viaţă fericită; ducând o viaţă fericită, să-şi cureţe inima, şi cu inima curată să înţeleagă ceea ce cred.
Pr. Dănuţ Noapteş
Parohia Independenţa - Călăraşi
Bibliografie
1. ***, Noul Testament cu Psalmii, tipărit sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972
2. Pr. Prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent, 2000
3. Fericitul Augustin, Despre credinţă şi Crez, traducere din limba latină şi note de Miruna Tătaru-Cazaban şi Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010
joi, 17 februarie 2011
vineri, 11 februarie 2011
DAR NU UITA CÂND EŞTI VOIOS, ROMÂNE, SĂ FII BUN!
O bucurie de care avem parte în anotimpul acesta rece este aceea pe care ne-o face copii şi tinerii care umblă cu timp şi fără timp cu Colindatul pentru a vesti Naşterea Domnului.
Sfintele Sărbători ne obligă moral să ne arătăm bunătatea şi generozitatea cu cei din jur care sunt în anumite necazuri şi nevoi.
Şi în versurile colindelor găsim îndemnuri care ne arată ce trebuie să facă şi cum trebuie să fie un creştin autentic.
Bunătatea despre care vorbeşte colindul pe care l-am ales eu se referă atât la a fi buni prin a dărui bunuri materiale dar şi la a fi buni prin faptul că ştim să fim alături cu un zâmbet, o vorbă bună de aproapele nostru.
Chiar şi Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte adesea de fapte de milostenie trupească dar şi de fapte ale milosteniei sufleteşti.
Există mulţi creştini care spun că suntem prea săraci ca să mai ajutăm şi pe alţii, ei bine Domnul Iisus trebuie să ştiţi că nu cere imposibilul de la noi ci El spune doar că e bine să dăm un pahar cu apă celui însetat, să vizităm pe cel bolnav, singur, să ne iubim aproapele, să nu răsplătim răul cu rău.
Iată iubiţi credincioşi fapte bineplăcute lui Dumnezeu pe care le putem face fără să avem nevoie de bani.
Aşadar cel care are posibilitate face şi fapte bune dăruind din cele care îi prisoseşte şi acestea fiind răsplătite de Dumnezeu celor care le fac cu credinţă şi dragoste sinceră nu pentru a primi laudele celor din jur.
Revenind puţin la mesajul pe care vrea să ni-l transmită toate obiceiurile de Crăciun care sunt diferite de la o zonă la alta aş dori să mai subliniez că ele îşi propune să ne sensiblizeze cât mai mult pentru Sărbătoarea care urmează să se apropie.
Pe de altă parte Colindele şi Cântările religioase pe care le auzim în Sfintele Biserici şi Mânăstiri au rostul de a ne aminti calităţile şi însuşirile frumoase pe care le-a avut poporul nostru creştin-ortodox de-a lungul istoriei.
Dintre aceste însuşiri aş dori să amintesc doar câteva: bunătatea, ospitalitatea, credinţa sinceră, omenia, dărnicia, dăruirea pentru aproapele şi ar putea continua şirul acestora.
Acestea trebuie rememorate de către generaţia mai tânără şi duse mai departe pentru că doar ele ne dau forţa să mergem mai departe şi să facem faţă tuturor greutăţilor şi necazurilor.
Ascultând şi chiar cântând anumite Colinde vom observa că aflăm multe lucruri frumoase despre cele ce s-au întâmplat la Naşterea Domnului şi vom şti să le povestim şi altora despre ele pentru a afla şi ei despre frumuseţea Sărborilor noastre creştine.
Dacă noi cei care ne declarăm creştini ne vom strădui să respectăm puţin câte puţin din aceste învăţături vom observa că putem să schimbăm pe cei din jurul nostru să devină şi ei mai buni şi mai credincioşi şi vom primi răsplată mare de la Dumnezeu atât aici pe pământ dar şi în viaţa de dincolo.
Să încurajăm Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi ori de câte ori avem ocazia, copilaşii să continue aceste obiceiuri frumoase de Crăciun şi să-i răsplătim fiecare după puterea noastră atunci când ne vizitează cu ceea ce avem pentru a ne salva Tradiţia noastră lăsată de cei care au trait înaintea noastră.
PR. DANIEL NOAPTEŞ, Parohia Independenţa
O bucurie de care avem parte în anotimpul acesta rece este aceea pe care ne-o face copii şi tinerii care umblă cu timp şi fără timp cu Colindatul pentru a vesti Naşterea Domnului.
Sfintele Sărbători ne obligă moral să ne arătăm bunătatea şi generozitatea cu cei din jur care sunt în anumite necazuri şi nevoi.
Şi în versurile colindelor găsim îndemnuri care ne arată ce trebuie să facă şi cum trebuie să fie un creştin autentic.
Bunătatea despre care vorbeşte colindul pe care l-am ales eu se referă atât la a fi buni prin a dărui bunuri materiale dar şi la a fi buni prin faptul că ştim să fim alături cu un zâmbet, o vorbă bună de aproapele nostru.
Chiar şi Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte adesea de fapte de milostenie trupească dar şi de fapte ale milosteniei sufleteşti.
Există mulţi creştini care spun că suntem prea săraci ca să mai ajutăm şi pe alţii, ei bine Domnul Iisus trebuie să ştiţi că nu cere imposibilul de la noi ci El spune doar că e bine să dăm un pahar cu apă celui însetat, să vizităm pe cel bolnav, singur, să ne iubim aproapele, să nu răsplătim răul cu rău.
Iată iubiţi credincioşi fapte bineplăcute lui Dumnezeu pe care le putem face fără să avem nevoie de bani.
Aşadar cel care are posibilitate face şi fapte bune dăruind din cele care îi prisoseşte şi acestea fiind răsplătite de Dumnezeu celor care le fac cu credinţă şi dragoste sinceră nu pentru a primi laudele celor din jur.
Revenind puţin la mesajul pe care vrea să ni-l transmită toate obiceiurile de Crăciun care sunt diferite de la o zonă la alta aş dori să mai subliniez că ele îşi propune să ne sensiblizeze cât mai mult pentru Sărbătoarea care urmează să se apropie.
Pe de altă parte Colindele şi Cântările religioase pe care le auzim în Sfintele Biserici şi Mânăstiri au rostul de a ne aminti calităţile şi însuşirile frumoase pe care le-a avut poporul nostru creştin-ortodox de-a lungul istoriei.
Dintre aceste însuşiri aş dori să amintesc doar câteva: bunătatea, ospitalitatea, credinţa sinceră, omenia, dărnicia, dăruirea pentru aproapele şi ar putea continua şirul acestora.
Acestea trebuie rememorate de către generaţia mai tânără şi duse mai departe pentru că doar ele ne dau forţa să mergem mai departe şi să facem faţă tuturor greutăţilor şi necazurilor.
Ascultând şi chiar cântând anumite Colinde vom observa că aflăm multe lucruri frumoase despre cele ce s-au întâmplat la Naşterea Domnului şi vom şti să le povestim şi altora despre ele pentru a afla şi ei despre frumuseţea Sărborilor noastre creştine.
Dacă noi cei care ne declarăm creştini ne vom strădui să respectăm puţin câte puţin din aceste învăţături vom observa că putem să schimbăm pe cei din jurul nostru să devină şi ei mai buni şi mai credincioşi şi vom primi răsplată mare de la Dumnezeu atât aici pe pământ dar şi în viaţa de dincolo.
Să încurajăm Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi ori de câte ori avem ocazia, copilaşii să continue aceste obiceiuri frumoase de Crăciun şi să-i răsplătim fiecare după puterea noastră atunci când ne vizitează cu ceea ce avem pentru a ne salva Tradiţia noastră lăsată de cei care au trait înaintea noastră.
PR. DANIEL NOAPTEŞ, Parohia Independenţa
ROLUL MONAHULUI îN LUMEA DE AZI
Se vorbeşte din ce în ce mai mult în zilele noastre de nevoia de catehizare a marii majorităţi a populaţiei şi totodată se caută cele mai bune mijloace pentru a se realiza acest lucru.
Unul dintre aceste mijloace de catehizare care este amintit şi în cărţile de specialitate îl reprezintă vizitele la mânăstiri şi dialogul cu marii duhovnici care trăiesc acolo.
Pornind de aici mi-am propus sa subliniez în câteva fraze rolul pe care îl poate avea monahul în lumea de azi din ce în ce mai secularizată.
Înainte de toate pentru a se atinge scopul duhovnicesc al unei vizite este acela de a găsi oameni în mânăstire care trăiesc şi se străduiesc totodată să poarte jugul lui Hristos aşa cum şi-au propus dintru început.
Voturile monahului pe care trebuie să le respecte cu sfinţenie sunt următoarele: votul ascultării, al sărăciei şi al curăţiei. Creştinul de rând defineşte mânăstirea ca fiind locul în care monahii Îl laudă neîncetat pe Dumnezeu.
În zilele noastre asistăm la o sete acerbă de senzaţional din partea jurnaliştilor şi nu de puţine ori întâlnim foarte multe articole defăimătoare la adresa mânăstirilor, a vieţuitorilor acestora şi a Bisericii în general.
Şi oamenii slabi în credinţă auzind despre acestea le crede, ba mai mult se apucă şi smintesc şi pe alţii prin comentariile lor.
De aceea nu ne rămâne decât a încerca cu toţii de a fi mai atenţi la responsabilităţile pe care le avem şi a ni le îndeplini aşa cum se cuvine, fie că suntem preoţi de mir, fie vieţuitori de mânăstire pentru a nu mai da ocazia la tot felul de discuţii acestor căldicei în credinţă ai vremurilor pe le trăim.
Intelectualii dar şi creştinii în general, care merg în vizită la mânastire văzând acolo atât de multe lucruri frumoase, icoane, obiecte bisericeşti, gospodăria, ordinea şi liniştea ce o înconjoară este imposibil să nu fie mişcaţi sufleteşte şi întăriţi în credinţă la plecarea din aceste locuri.
Şi peste toate aceste aspecte nu trebuie să uităm că şi participarea la sfintele slujbe care se săvârşesc la anumite ore din zi şi din noapte pot să ajute pelerinul în drumul lui spre desăvârşire şi să înţeleagă faptul că monahul are un rol special în lumea de azi în această dorinţă a lui de înălţare spirituală.
Aşadar chiar dacă există şi oameni care uneori nu fac cinste monahismului autentic să ne gândim la vechiul proverb românesc care spune că pădure fără uscături nu există. Dar noi trebuie să reţinem că aceste uscături chiar dacă uneori sunt multe, nu fac altceva decât să pună în evidenţă copacii sănătoşi şi puternici.
Aceşti copaci sănătoşi şi puternici sunt marii duhovnici care s-au nevoit prin crăpăturile pământului rugându-se pentru noi toţi şi pentru a noastră mântuire la astfel de oameni trebuie să alergăm şi noi şi pe ei să-i cutăm până îi vom găsi chiar dacă uneori ni se pare imposibil de gasit.
Atunci când îi descoperim se cade să îi valorificăm duhovniceşte cât mai mult posibil pentru a ne folosi cât mai mult în viaţa de zi cu zi de sfaturile şi de experienţa lor pentru ca şi noi preoţii de mir trăitori în lume să putem să găsim rezolvare tuturor problemelor cu care vin la noi fii şi fiicele noastre duhovniceşti.
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ, PAROHIA INDEPENDENŢA, CĂLĂRAŞI
Se vorbeşte din ce în ce mai mult în zilele noastre de nevoia de catehizare a marii majorităţi a populaţiei şi totodată se caută cele mai bune mijloace pentru a se realiza acest lucru.
Unul dintre aceste mijloace de catehizare care este amintit şi în cărţile de specialitate îl reprezintă vizitele la mânăstiri şi dialogul cu marii duhovnici care trăiesc acolo.
Pornind de aici mi-am propus sa subliniez în câteva fraze rolul pe care îl poate avea monahul în lumea de azi din ce în ce mai secularizată.
Înainte de toate pentru a se atinge scopul duhovnicesc al unei vizite este acela de a găsi oameni în mânăstire care trăiesc şi se străduiesc totodată să poarte jugul lui Hristos aşa cum şi-au propus dintru început.
Voturile monahului pe care trebuie să le respecte cu sfinţenie sunt următoarele: votul ascultării, al sărăciei şi al curăţiei. Creştinul de rând defineşte mânăstirea ca fiind locul în care monahii Îl laudă neîncetat pe Dumnezeu.
În zilele noastre asistăm la o sete acerbă de senzaţional din partea jurnaliştilor şi nu de puţine ori întâlnim foarte multe articole defăimătoare la adresa mânăstirilor, a vieţuitorilor acestora şi a Bisericii în general.
Şi oamenii slabi în credinţă auzind despre acestea le crede, ba mai mult se apucă şi smintesc şi pe alţii prin comentariile lor.
De aceea nu ne rămâne decât a încerca cu toţii de a fi mai atenţi la responsabilităţile pe care le avem şi a ni le îndeplini aşa cum se cuvine, fie că suntem preoţi de mir, fie vieţuitori de mânăstire pentru a nu mai da ocazia la tot felul de discuţii acestor căldicei în credinţă ai vremurilor pe le trăim.
Intelectualii dar şi creştinii în general, care merg în vizită la mânastire văzând acolo atât de multe lucruri frumoase, icoane, obiecte bisericeşti, gospodăria, ordinea şi liniştea ce o înconjoară este imposibil să nu fie mişcaţi sufleteşte şi întăriţi în credinţă la plecarea din aceste locuri.
Şi peste toate aceste aspecte nu trebuie să uităm că şi participarea la sfintele slujbe care se săvârşesc la anumite ore din zi şi din noapte pot să ajute pelerinul în drumul lui spre desăvârşire şi să înţeleagă faptul că monahul are un rol special în lumea de azi în această dorinţă a lui de înălţare spirituală.
Aşadar chiar dacă există şi oameni care uneori nu fac cinste monahismului autentic să ne gândim la vechiul proverb românesc care spune că pădure fără uscături nu există. Dar noi trebuie să reţinem că aceste uscături chiar dacă uneori sunt multe, nu fac altceva decât să pună în evidenţă copacii sănătoşi şi puternici.
Aceşti copaci sănătoşi şi puternici sunt marii duhovnici care s-au nevoit prin crăpăturile pământului rugându-se pentru noi toţi şi pentru a noastră mântuire la astfel de oameni trebuie să alergăm şi noi şi pe ei să-i cutăm până îi vom găsi chiar dacă uneori ni se pare imposibil de gasit.
Atunci când îi descoperim se cade să îi valorificăm duhovniceşte cât mai mult posibil pentru a ne folosi cât mai mult în viaţa de zi cu zi de sfaturile şi de experienţa lor pentru ca şi noi preoţii de mir trăitori în lume să putem să găsim rezolvare tuturor problemelor cu care vin la noi fii şi fiicele noastre duhovniceşti.
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ, PAROHIA INDEPENDENŢA, CĂLĂRAŞI
DESPRE CREDINŢĂ ŞI CREZ LA FERICITUL AUGUSTIN
Apariţia în limba română a Cărţii Despre credinţă şi Crez a Fericitului Augustin m-a ajutat să descopăr mai mult frumuseţea gândirii acestuia referitoare la tema aleasă în Patriarhia Română şi anume: Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti .
Despre Fericitul Augustin s-a scris foarte mult de-a lungul timpului şi a fost caracterizat cu alese cuvinte de mulţi dintre scriitorii din sfera religiosului dar şi a laicului.
Am să amintesc un citat care mi s-a părut sugestiv şi cuprinzător a lui B. Altaner dintr-o lucrare a sa: Augustin e o figură gigantică a literaturii creştine. Geniul său filozofic, credinţa sa profundă, experineţa sa personală, varietatea problemelor tratate, originalitatea multora dintre soluţiile sale şi talentul său literar uneori incomparabil, fac din el o personalitate de culme care împodobeşte istoria Bisericii şi istoria culturii creştine. S-a spus pe drept că Augustin uneşte în el puterea creatoare a lui Tertulian, lărgimea de orizont a lui Origen, simţul bisericesc a lui Ciprian, ascuţimea dialectică a lui Aristotel, avântul idealist şi adâncimea speculativă a lui Platon, simţul practic al latinului şi mobilitatea teoretică a grecului.
Aşa cum amintea şi Prea Fericitul Părinte Daniel în cuvâtul său de introducere al cărţii, putem observa că Fericitul Augustin expune în această lucrare a sa foarte clar conţinutul credinţei creştine şi în acelaşi timp, răspunde şi punctual ereticilor care se abăteau de la credinţa apostolică.
Spre exemplu în punctul său de vedere referitor la manihei, care susţineau coexistenţa eternă a binelui şi răului, Fericitul Augustin afirmă cu tărie atotputernicia şi bunătatea infinită a Creatorului,Care a făcut lumea din nimic.
În ceea ce priveşte erezia ariană, care nega aşa cum ştim dumnezeirea lui Hristos, aceasta este combătută cu multă rigoare teologică. În acest mic tratat găsim explicate egalitatea Fiului cu Tatăl, iconomia Întrupării Fiului, Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos din Sfânta Fecioară Maria, lucrarea Sa mântuitoare, revenirea Sa în slavă la Parusie.
Pornind de la mărturisirea Sfântului Duh în Simbolul de credinţă Fericitul Augustin încearcă să tâlcuiască revelaţia Sfintei Treimi, a Dumnezeirii unice în Fiinţă şi întreite în Persoane, oferind posibile analogii spre înţelegerea, fie ea şi relativă, a misterului trinitar: Aşa cum, în alcătuirea unui copac, rădăcina este rădăcină, tulpina tulpină, iar ramurile nu pot fi numite altfel decât ramuri, nici ceea ce se numeşte rădăcină nu poate fi numită tulpină sau ramuri, şi nici lemnul care se află în rădăcină nu ar putea trece, printr-o mişcare oarecare, din rădăcină în tulpină sau în ramuri, ci rămâne în rădăcină. Totuşi este valabilă mereu această regulă a limbajului, potrivit căreia rădăcina este lemn, ca şi tulpina, precum şi ramurile, fără ca prin aceasta să fie vorba de trei tipuri de lemn,ci de unul singur .
De asemenea Fericitul Agustin ne îndeamnă să nu avem imprudenţa de a afirma despre aceste realităţi nevăzute ceva ca şi cum am cunoaşte, ci doar ca unii care cred, căci numai cei curaţi cu inima le pot vedea, iar cel ce le vede în viaţa de aici în parte, după cum se spune, ca în ghicitură , nu le poate face văzute pentru cel căruia îi vorbeşte, dacă necurăţia inimii acestuia îi stă împotrivă. Sunt fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu . Aceasta este credinţa noastră în Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul.
Concluzia care o vom păstra în memorie am considerat că e cea mai potrivită aceea pe care ne-o dă chiar Fericitul Augustin în încheierea cărţii sale: aceasta este credinţa dată celor ce au devenit creştini, în puţinele cuvinte care alcătuiesc Crezul şi sunt cunoscute de credincioşi pentru ca, având credinţă, să se supună lui Dumnezeu; supunându-se Lui, să ducă o viaţă fericită; ducând o viaţă fericită, să-şi cureţe inima, şi cu inima curată să înţeleagă ceea ce cred.
Pr. Dănuţ Noapteş
Parohia Independenţa - Călăraşi
Bibliografie
1. ***, Noul Testament cu Psalmii, tipărit sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972
2. Pr. Prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent, 2000
3. Fericitul Augustin, Despre credinţă şi Crez, traducere din limba latină şi note de Miruna Tătaru-Cazaban şi Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010
Apariţia în limba română a Cărţii Despre credinţă şi Crez a Fericitului Augustin m-a ajutat să descopăr mai mult frumuseţea gândirii acestuia referitoare la tema aleasă în Patriarhia Română şi anume: Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti .
Despre Fericitul Augustin s-a scris foarte mult de-a lungul timpului şi a fost caracterizat cu alese cuvinte de mulţi dintre scriitorii din sfera religiosului dar şi a laicului.
Am să amintesc un citat care mi s-a părut sugestiv şi cuprinzător a lui B. Altaner dintr-o lucrare a sa: Augustin e o figură gigantică a literaturii creştine. Geniul său filozofic, credinţa sa profundă, experineţa sa personală, varietatea problemelor tratate, originalitatea multora dintre soluţiile sale şi talentul său literar uneori incomparabil, fac din el o personalitate de culme care împodobeşte istoria Bisericii şi istoria culturii creştine. S-a spus pe drept că Augustin uneşte în el puterea creatoare a lui Tertulian, lărgimea de orizont a lui Origen, simţul bisericesc a lui Ciprian, ascuţimea dialectică a lui Aristotel, avântul idealist şi adâncimea speculativă a lui Platon, simţul practic al latinului şi mobilitatea teoretică a grecului.
Aşa cum amintea şi Prea Fericitul Părinte Daniel în cuvâtul său de introducere al cărţii, putem observa că Fericitul Augustin expune în această lucrare a sa foarte clar conţinutul credinţei creştine şi în acelaşi timp, răspunde şi punctual ereticilor care se abăteau de la credinţa apostolică.
Spre exemplu în punctul său de vedere referitor la manihei, care susţineau coexistenţa eternă a binelui şi răului, Fericitul Augustin afirmă cu tărie atotputernicia şi bunătatea infinită a Creatorului,Care a făcut lumea din nimic.
În ceea ce priveşte erezia ariană, care nega aşa cum ştim dumnezeirea lui Hristos, aceasta este combătută cu multă rigoare teologică. În acest mic tratat găsim explicate egalitatea Fiului cu Tatăl, iconomia Întrupării Fiului, Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos din Sfânta Fecioară Maria, lucrarea Sa mântuitoare, revenirea Sa în slavă la Parusie.
Pornind de la mărturisirea Sfântului Duh în Simbolul de credinţă Fericitul Augustin încearcă să tâlcuiască revelaţia Sfintei Treimi, a Dumnezeirii unice în Fiinţă şi întreite în Persoane, oferind posibile analogii spre înţelegerea, fie ea şi relativă, a misterului trinitar: Aşa cum, în alcătuirea unui copac, rădăcina este rădăcină, tulpina tulpină, iar ramurile nu pot fi numite altfel decât ramuri, nici ceea ce se numeşte rădăcină nu poate fi numită tulpină sau ramuri, şi nici lemnul care se află în rădăcină nu ar putea trece, printr-o mişcare oarecare, din rădăcină în tulpină sau în ramuri, ci rămâne în rădăcină. Totuşi este valabilă mereu această regulă a limbajului, potrivit căreia rădăcina este lemn, ca şi tulpina, precum şi ramurile, fără ca prin aceasta să fie vorba de trei tipuri de lemn,ci de unul singur .
De asemenea Fericitul Agustin ne îndeamnă să nu avem imprudenţa de a afirma despre aceste realităţi nevăzute ceva ca şi cum am cunoaşte, ci doar ca unii care cred, căci numai cei curaţi cu inima le pot vedea, iar cel ce le vede în viaţa de aici în parte, după cum se spune, ca în ghicitură , nu le poate face văzute pentru cel căruia îi vorbeşte, dacă necurăţia inimii acestuia îi stă împotrivă. Sunt fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu . Aceasta este credinţa noastră în Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul.
Concluzia care o vom păstra în memorie am considerat că e cea mai potrivită aceea pe care ne-o dă chiar Fericitul Augustin în încheierea cărţii sale: aceasta este credinţa dată celor ce au devenit creştini, în puţinele cuvinte care alcătuiesc Crezul şi sunt cunoscute de credincioşi pentru ca, având credinţă, să se supună lui Dumnezeu; supunându-se Lui, să ducă o viaţă fericită; ducând o viaţă fericită, să-şi cureţe inima, şi cu inima curată să înţeleagă ceea ce cred.
Pr. Dănuţ Noapteş
Parohia Independenţa - Călăraşi
Bibliografie
1. ***, Noul Testament cu Psalmii, tipărit sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972
2. Pr. Prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent, 2000
3. Fericitul Augustin, Despre credinţă şi Crez, traducere din limba latină şi note de Miruna Tătaru-Cazaban şi Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010
Ce a însemnat recunoaşterea autocefaliei pentru Biserica Ortodoxă Română?
Biserica Ortodoxă Româmă a avut de parcurs în decursul istoriei o perioadă destul de lungă pâna la recunoaşterea autocefaliei.
Cuvântul de autocefalie vine din limba greacă aşa cum se întâmplă şi cu alţi termeni bisericeşti care ne-au rămas până în zilele noastre.
Aşadar prima silabă a cuvântului autos, se traduce prin sine însuşi şi kefali - cap, înţelegându-se prin aceasta în limbajul bisericesc independenţa unei unităţi bisericeşti constituită la nivel sinodal în cadrul Ortodoxiei ecumenice, faţă de o altă unitate bisericească, de acelaşi nivel organizatoric, independenţă înţeleasă în plan jurisdicţional, administrativ, şi nu în planul învăţăturii de credinţă, unde se păstrează în mod firesc şi ferm unitatea între toate Bisericile Ortodoxe surori de pretutindeni.
În Biserica noastră a existat o oarecare autonomie chiar de la întemeierea primelor comunităţi creştine pe teritoriul Scytiei, dar un nou orizont al organizării bisericeşti s-a deschis odată cu realizarea Unirii Principatelor în anul 1859 în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Realizarea unirii a creat premiza şi cadrul propice spre o organizare bisericească pe un plan superior. Este ştiut şi faptul că Biserica s-a organizat infleunţată fiind de cea de stat.
Acest lucru s-a accentuat în cea de-a doua parte a domniei lui Cuza, odată cu aprobarea Legii secularizării averilor mănăstireşti, problema unificării sinodale şi a autocefaliei devenise o chestiune la ordinea zilei, care se aştepta să fie cât mai repede rezolvată.
În ciuda acestor demersuri interne de recunoaştere a autocefaliei de către Patriarhia ecumenică acest lucru nu s-a realizat prea uşor şi nici prea curând a fost nevoie să mai treacă câteva decenii până la finalizarea acestui act istoric.
Dincolo de interesele unora care nu doreau să piardă influenţa şi foloasele materiale pe care le avea de la Biserica noastră, ierarhii de la acea vreme au arătat cu destoinicie că a venit timpul să demonstrăm tuturor că putem îndeplini condiţiile pe care le cer canoanele stabilite de Sfinţii Părinţi la Sinoadele de odinioară pentru a ne fi recunoascută autocefalia.
Dintre acestea amintim pe cele esenţiale: păstrarea dogmelor neschimbate, maturitatea în autoconducerea vieţii bisericeşti, număr suficient de ierarhi adică peste 3-4, număr suficient de preoţi, venituri suficiente pentru procurarea materialelor necesare, dorinţa de a fi autocefali atât din partea clerului superior cât şi inferior, manifestarea benevolă printr-un document oficial sinodal, tratarea aceste probleme cu statul pe teritoriul care se află, comunicarea prin scrisori oficiale tuturor celorlate Biserici autocefale, rugându-le să o recunoască în familia Bisericilor autocefale.
Aşadar recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române la 25 aprilie 1885, a demonstrat încă odată că această instituţie ajunsese la o maturitate care îi era imperios de necesară în acele vremuri grele şi aceasta a ajutat-o în evoluţia sa pe mai departe pentru a putea atinge şi celelalte scopuri pe care şi le propusese.
PREOT DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA INDEPENDENŢA
Biserica Ortodoxă Româmă a avut de parcurs în decursul istoriei o perioadă destul de lungă pâna la recunoaşterea autocefaliei.
Cuvântul de autocefalie vine din limba greacă aşa cum se întâmplă şi cu alţi termeni bisericeşti care ne-au rămas până în zilele noastre.
Aşadar prima silabă a cuvântului autos, se traduce prin sine însuşi şi kefali - cap, înţelegându-se prin aceasta în limbajul bisericesc independenţa unei unităţi bisericeşti constituită la nivel sinodal în cadrul Ortodoxiei ecumenice, faţă de o altă unitate bisericească, de acelaşi nivel organizatoric, independenţă înţeleasă în plan jurisdicţional, administrativ, şi nu în planul învăţăturii de credinţă, unde se păstrează în mod firesc şi ferm unitatea între toate Bisericile Ortodoxe surori de pretutindeni.
În Biserica noastră a existat o oarecare autonomie chiar de la întemeierea primelor comunităţi creştine pe teritoriul Scytiei, dar un nou orizont al organizării bisericeşti s-a deschis odată cu realizarea Unirii Principatelor în anul 1859 în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Realizarea unirii a creat premiza şi cadrul propice spre o organizare bisericească pe un plan superior. Este ştiut şi faptul că Biserica s-a organizat infleunţată fiind de cea de stat.
Acest lucru s-a accentuat în cea de-a doua parte a domniei lui Cuza, odată cu aprobarea Legii secularizării averilor mănăstireşti, problema unificării sinodale şi a autocefaliei devenise o chestiune la ordinea zilei, care se aştepta să fie cât mai repede rezolvată.
În ciuda acestor demersuri interne de recunoaştere a autocefaliei de către Patriarhia ecumenică acest lucru nu s-a realizat prea uşor şi nici prea curând a fost nevoie să mai treacă câteva decenii până la finalizarea acestui act istoric.
Dincolo de interesele unora care nu doreau să piardă influenţa şi foloasele materiale pe care le avea de la Biserica noastră, ierarhii de la acea vreme au arătat cu destoinicie că a venit timpul să demonstrăm tuturor că putem îndeplini condiţiile pe care le cer canoanele stabilite de Sfinţii Părinţi la Sinoadele de odinioară pentru a ne fi recunoascută autocefalia.
Dintre acestea amintim pe cele esenţiale: păstrarea dogmelor neschimbate, maturitatea în autoconducerea vieţii bisericeşti, număr suficient de ierarhi adică peste 3-4, număr suficient de preoţi, venituri suficiente pentru procurarea materialelor necesare, dorinţa de a fi autocefali atât din partea clerului superior cât şi inferior, manifestarea benevolă printr-un document oficial sinodal, tratarea aceste probleme cu statul pe teritoriul care se află, comunicarea prin scrisori oficiale tuturor celorlate Biserici autocefale, rugându-le să o recunoască în familia Bisericilor autocefale.
Aşadar recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române la 25 aprilie 1885, a demonstrat încă odată că această instituţie ajunsese la o maturitate care îi era imperios de necesară în acele vremuri grele şi aceasta a ajutat-o în evoluţia sa pe mai departe pentru a putea atinge şi celelalte scopuri pe care şi le propusese.
PREOT DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA INDEPENDENŢA
ARTICOLE PUBLICATE IN REVISTA MANASTIRII RADU NEGRU CALARASI
SĂ ÎNŢELEGEM MAI BINE IMPORTANŢA CREZULUI ORTODOX!
Crezul este certitudine. Anume, certitudinea că subiectul lui există cu adevărat şi că este formulat în cuvinte şi fraze, că este exprimabil religios. Crezul este indisolubil legat de Logos. Între Crez şi Logos descoperim o legătură unitară fermă şi indestructibilă. Logosul dă consistenţă formulării din Crez. Crezul, la rândul lui, este inima exprimării teologice în limbaj uman a Logosului, exprimare în care Logosul comunică despre Dumnezeu, despre Sine ca Dumnezeu-Cuvântul, despre Dumnezeu-Duhul Sfânt, despre Biserică şi despre lume şi despre finalitatea ei.(Pr. Prof. Dr. Alexandru I. Stan)
Simbolul Credinţei sau Crezul este înfăţişarea pe scurt a învăţăturii pe care creştinul trebuie să o creadă şi să o mărturisească.
Atunci când auzim cuvântul cred, înseamnă că cineva primeşte şi mărturiseşte ceea ce învaţă Biserica despre Dumnezeu.
El are acelaşi înţeles şi cu cuvântul credinţă. Aceasta o putem explica prin aceea că există o credinţă pe care se bazează legăturile dintre oameni şi există o credinţă care întreţine legătura omului cu Dumnezeu. Între ele este o înrudire, dar şi o deosebire. Credinţa pe care o are un om în ceea ce-i spune alt om, e o încredere, care-ţi poate găsi întărirea în dovedirea sau arătarea văzută a lucrului care a fost susţinut de unul şi crezut de altul.
Credinţa în Dumnezeu nu-şi poate găsi în viaţa pământească o astfel de întărire, prin dovedire sau arătare vazută. Dar are şi ea o întărire printr-un fel de arătare tainică, nevăzută, în faţa ochilor sufletului.
Aşadar, Credinţa în Dumnezeu e primirea de către noi ca adevărate, pe bază de încredere în Dumnezeu şi pe baza unei vederi sufleteşti, a tuturor adevărurilor pe care le avem prin Descoperirea mai presus de fire, în vederea mântuirii noastre.
Sfântul Apostol Pavel spune într-o Epistolă a sa: Credinţa este adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute(Evrei XI, 1).
După Sfântul Teodoret al Cirului, credinţa creştină este învoirea liberă a sufletului, vederea sufletească a unui lucru nevăzut, statornicia în ceea ce este adevărat, înţelegerea celor nevăzute potrivit firii.
Respectul pentru Crezul nostru ortodox trebuie să rezulte şi din aceea că întreg conţinutul lui este inspirat din Sfânta Scriptură. Şi mai mult decât atât să nu uităm că el este rodul rugăciunii Sfinţilor Părinţi adunaţi la Niceea şi la Constantinopol în anii 325 şi 381.
Religia creştină este prin excelenţă una mărturisitoare şi publică. De aceea tuturor creştinilor li se cere să ţină mărturisirea şi să le dea răspunsuri celor care sunt interesaţi despre credinţa lor.
Cei 1685 de ani pe care îi aniversăm de la elaborarea Crezului niceo-constantinopolitan, ne obligă moral la un respect deosebit faţă de credinţa noastă străbună.
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA INDEPENDENŢA
Crezul este certitudine. Anume, certitudinea că subiectul lui există cu adevărat şi că este formulat în cuvinte şi fraze, că este exprimabil religios. Crezul este indisolubil legat de Logos. Între Crez şi Logos descoperim o legătură unitară fermă şi indestructibilă. Logosul dă consistenţă formulării din Crez. Crezul, la rândul lui, este inima exprimării teologice în limbaj uman a Logosului, exprimare în care Logosul comunică despre Dumnezeu, despre Sine ca Dumnezeu-Cuvântul, despre Dumnezeu-Duhul Sfânt, despre Biserică şi despre lume şi despre finalitatea ei.(Pr. Prof. Dr. Alexandru I. Stan)
Simbolul Credinţei sau Crezul este înfăţişarea pe scurt a învăţăturii pe care creştinul trebuie să o creadă şi să o mărturisească.
Atunci când auzim cuvântul cred, înseamnă că cineva primeşte şi mărturiseşte ceea ce învaţă Biserica despre Dumnezeu.
El are acelaşi înţeles şi cu cuvântul credinţă. Aceasta o putem explica prin aceea că există o credinţă pe care se bazează legăturile dintre oameni şi există o credinţă care întreţine legătura omului cu Dumnezeu. Între ele este o înrudire, dar şi o deosebire. Credinţa pe care o are un om în ceea ce-i spune alt om, e o încredere, care-ţi poate găsi întărirea în dovedirea sau arătarea văzută a lucrului care a fost susţinut de unul şi crezut de altul.
Credinţa în Dumnezeu nu-şi poate găsi în viaţa pământească o astfel de întărire, prin dovedire sau arătare vazută. Dar are şi ea o întărire printr-un fel de arătare tainică, nevăzută, în faţa ochilor sufletului.
Aşadar, Credinţa în Dumnezeu e primirea de către noi ca adevărate, pe bază de încredere în Dumnezeu şi pe baza unei vederi sufleteşti, a tuturor adevărurilor pe care le avem prin Descoperirea mai presus de fire, în vederea mântuirii noastre.
Sfântul Apostol Pavel spune într-o Epistolă a sa: Credinţa este adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute(Evrei XI, 1).
După Sfântul Teodoret al Cirului, credinţa creştină este învoirea liberă a sufletului, vederea sufletească a unui lucru nevăzut, statornicia în ceea ce este adevărat, înţelegerea celor nevăzute potrivit firii.
Respectul pentru Crezul nostru ortodox trebuie să rezulte şi din aceea că întreg conţinutul lui este inspirat din Sfânta Scriptură. Şi mai mult decât atât să nu uităm că el este rodul rugăciunii Sfinţilor Părinţi adunaţi la Niceea şi la Constantinopol în anii 325 şi 381.
Religia creştină este prin excelenţă una mărturisitoare şi publică. De aceea tuturor creştinilor li se cere să ţină mărturisirea şi să le dea răspunsuri celor care sunt interesaţi despre credinţa lor.
Cei 1685 de ani pe care îi aniversăm de la elaborarea Crezului niceo-constantinopolitan, ne obligă moral la un respect deosebit faţă de credinţa noastă străbună.
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA INDEPENDENŢA
REFERAT PT CONFERINTA
REFERAT:
IMPLICAREA COPIILOR ŞI TINERILOR ÎN ACTIVITĂŢILE COMUNITĂŢII PAROHIALE-FACTOR AL DINAMIZĂRII ŞI DEZVOLTĂRII PROIECTELOR CATEHETICE, CULTURALE ŞI SOCIAL-MISIONARE ALE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA INDEPENDENŢA
PROTOIERIA CĂLARASI
INTRODUCERE
Mântuitorul Iisus Hristos în timpul activităţii Sale pământeşti a demonstrat de nenumărate ori că acordă o atenţie deosebită copiilor şi tinerilor.
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre Hristos Care fiind chipul lui Dumnezeu a socotit că faptul de a fi El întocmai cu Dumnzeu nu e o prădare, şi s-a golit pe Sine luând chip de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om; şi S-a smerit pe Sine făcându-se ascultător până la moarte- şi încă moarte pe cruce! Pentru aceea Dumnzeu L-a preaînălţat (Filipeni 2, 6-9).
Am considerat că aceste versete ne vor mobiliza şi mai mult în activităţile noastre pastoral-misionare, de aceea m-am decis ca să îl citez deşi ne este atât de cunoscut tuturor.
Pentru că nu putem avea o activitate rodnică dacă mintea si sufletul nostru nu are în centrul atenţiei scopul Întrupării şi Roadele Jertfei Mântuitorului.
Se întâmplă adeseori să ne pierdem în vâltoarea acestei lumi şi chiar noi cei cu atâta responsabilitate să punem pe locul doi Esenţialul, şi abia după aceea să ne dăm seama că nu am facut exact ceea ce trebuia, şi că ne-am pierdut în formalisme când de fapt altceva vroia Hristos de la noi, iubire şi jerfelnicie sinceră.
Scopul vieţii noastre este dobândirea vieţii veşnice, de aceea trebuie să nu uităm că fiecare moment al ei capătă o importanţă deosebită şi fiecare aspect al ei trebuie tratat cu înţelepciune.
De aceea să nu uităm să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate ce să facem, ce să spunem şi cum să ne exprimăm mai bine ceea ce vrem să spunem.
Toate scrierile creştine atunci când se pune problema tratării acestei teme legate de implicarea copiilor şi tinerilor în activităţile comunităţii parohiale ne îndeamnă ca prin rugăciune să chemăm neîncetat harul lui Dumnezeu fără de care nu se poate realiza nimic.
Practicând rugăciunea realizăm ţelul cel mai înalt, anume acela de a fi în comuniune cu Dumnezeu pentru a putea dobândi mântuirea personală şi totodată îi ajutăm pe tineri şi pe copii să dobândească viaţa cea veşnică.
Puritatea copiilor şi a tinerilor de odinioară a fost dată drept model începând cu Mântuitorul Iisus Hristos care spune la un moment dat: Lăsaţi copiii să vină la Mine si nu-i opriţi că a unora ca aceştia este Împăraţia cerurilor(Matei 19, 14).
De o astfel de curăţie se pare că dădeau dovadă copiii şi tinerii din timpul Sfinţilor Apostoli, căci şi aceştia în scrierile lor ni-i dau ca exemple demne de urmat.
Mai apoi mergând pe firul Istoriei vom observa că şi în timpul Sfinţilor Părinţi începând chiar cu primele secole creştine tinerii se implicau activ în viaţa comunităţii şi erau atât de cuprinşi de dragostea lui Dumnezeu încât au avut tăria şi curajul să recunoască în faţa păgânilor ca sunt creştini şi primeau cu demnitate să moară decât să-şi părăsească credinţa atunci când li se cerea acest lucru.
Noi cei de astăzi avem datoria de a-i mobiliza prin mijloacele tradiţionale cât şi moderne pe copii şi tineri în diverse activităţi, mediatizând rolul pe care l-au avut aceştia în comunitate de-a lungul timpului.
Aceste câteva direcţii voi încerca să le dezvolt în acest referat, sperând că ne vor aduce folos în activităţile noastre pastorale pe care le desfăşurăm în prezent sau ne propunem să le începem în viitorul cât mai apropiat fiind o cerinţă imperios de necesară a momentului dată fiind situaţia morală în care se află societatea în care trăim.
PREZENŢA MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN SOCIETATEA DE IERI SI DE ASTĂZI
În societatea tot mai secularizată în care trăim s-a ajuns să se vorbească mai puţin de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos în viaţa si activităţile cotidiene în comparaţie cu perioadele anterioare când situaţia era cu totul diferită.
Acest context se datoarează pe de o parte influenţelor ideilor venite din afară, iar pe de alta educaţiei primite în timpul fostului regim comunist.
De aceea se pare ca suntem puşi în faţa unei dileme, din care trebuie sa ieşim învingători în lupta cu ispitele modernismului, fără a fi acuzati de anacronism, dar totodată rămânând păstrători ai tradiţiei autentice asa cum ne-au lasat-o strămosii noştri.
Înţelegem de aici că nu puţine sunt ispitele preotului într-o astfel de societate, căci ni se cere pe de o parte sa fim prezenţi la cât mai multe evenimente pentru a fi mărturie a prezenţei lui Hristos în acel loc, dar totodată riscăm să fim acuzaţi şi de oportunism de către cei care l-au înlăturat pe Hristos din viaţa lor rămânând doar ca ceva abstract.
Dar ceea ce este de reţinut de către toţi este redescoperirea Ortodoxiei prin aducerea persoanei lui Iisus Hristos în centrul credinţei şi spiritualităţii.
De-a lungul istoriei spiritualitatea creştină a cunoscut perioade de confuzie numai atunci cand a ignorat urmarea lui Hristos, capul tuturor virtuţilor, şi când doctrina hristologică a fost prezentată în formule şi dogme care nu redau istoria lui Iisus din Nazaret (1 Ioan1, 1)-lumina care luminează pe orice om, pe Hristos- viaţa lumii .
Spusele Părintelui ne redau curajul şi entuziazmul că totuşi lupta nu trebuie abandonată fiindcă au existat astfel de ispite încă din vechime, poate la un nivel mai scăzut, dar oarecum asemănătoare celor din vremurile noastre, dar a avut Dumnezeu grijă ca la momentul potrivit sa trimită oameni buni si puternici în credinţă care să contribuie la reaşezarea lucrurilor pe un făgaş normal aşa cum aşteaptă Mântuitorul de la noi slujitorii mai întâi şi mai apoi de la credincioşi.
Mântuitorul a folosit de foarte multe ori drept modele demne de urmat copiii şi tinerii pentru a ne ajuta sa înţelegem că în Împărăţia lui Dumnezeu sunt primiţi doar cei care au sufletul curat: Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca aceşti copii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor ( Matei 18, 3).
Sfântul Clement Alexandrinul în renumita sa lucrare Pedagogul, explică pe larg, cine sunt de fapt copiii şi tinerii la care se referă Domnul Iisus şi de ce i-a ales pe aceştia în activităţile Sale spre exemplificare.
Pedagogia înseamnă educarea copiilor. Copiii despre care vorbeşte Sfânta Scriptură suntem noi. Scriptura ne laudă în multe locuri şi în multe chipuri şi ne dă în chip alegoric felurite nume, pentru a arăta simplitatea credinţei.
Nu trebuie să înţelegem de aici că Mântuitorul ar fi fost indiferent faţă de copii şi tineri şi că nu ł-ar fi interesat aceştia, ci doar că în anumite situaţii Învăţătorul recurgea la anumite analogii pentru a se face cât mai bine înţeles de cei care îl ascultau.
Să nu uităm nici de faptul că în Epistola către Evrei (4, 14), Iisus Hristos este descris ca Arhiereu sau Marele Preot care posedă preoţia în toată plinătatea ei şi în exclusivitate.
Mijlocirea Sa sacerdotală este totală, deplină, exclusivă, aşa cum se precizează la Sfânta Liturghie în rugăciunea ce se citeşte în timpul Heruvicului: Cel ce aduci, adică celebrantul care oferă; Cel ce te aduci, adică jertfa, Ofranda care se oferă; Cel ce primeşti, adică ofranda este definitivă, decisivă; Cel ce Te împarţi, adică numai El dă la toţi Sfintele Daruri .
Problema liturgică a timpurilor noastre este aceea de a reda Liturghiei sensul ei teologic, iar teologiei dimensiunea ei liturgică. Aşa cum teologii nu-şi pot redobândi locul şi funcţia centrală în Biserică fără a se înrădăcina în însăşi experienţa Bisericii, Liturghia nu poate fi salvată de la această decadenţă prin reforme pripite, superficiale şi pur externe, menite să întâmpine nevoile vagi şi îndoielnice ale unui mitologic om modern. Căci ceea ce acest om modern, cultura sa şi societatea de fapt, caută, nu e Biserica aceea care adoptă imaginea lor, ci Biserica ce împlineşte misiunea divină, fiind oricând şi oriunde epifania, darul şi comunicarea misterului etern al mântuirii; şi fiind aceasta, va revela omului adevărata sa natură şi destin.
Teologia trebuie să redescopere ca proprie regulă de credinţă acel lex orandi al Bisericii, iar liturghia să se reveleze ea însăşi ca lex credendi.
Însă ceea ce ne înalţă şi ne ajută spre înţelegere şi înţelepciune este rugăciunea.
Mântuitorul s-a rugat atunci când avea de trecut prin sacrificiul suprem, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, şi anume răstignirea pe Cruce.
De aceea e indiscutabil faptul că rugăciunea este pentru omul simplu ceea ce este Liturghia pentru Biserică in corpore şi că nu există viaţă creştină fără rugăciune.
Ceea ce trebuie subliniat e faptul că, rugăciunea creştină, ca şi Liturghia creştină, din aceleaşi motive, este eshatologică în esenţa ei. Este efort şi trăire pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Dacă prin rugăciune înţelegem nu numai o practică şi o regulă externă ci, mai presus de orice, o întoarcere interioară a omului către Dumnezeu-acesta fiind desigur, conţinutul întregii lumi a spiritualităţii - atunci, fără îndoială, obiectul şi experienţa ei e tocmai pacea şi bucuria în Duhul Sfânt .
Observăm că se vorbeşte de nevoia unei reînnoiri spirituale, însă aceasta presupune o nouă abordare în viaţa Bisericii. Aceasta se poate realiza prin mai multă rugăciune spune Părintele Schmemann. Înseamnă, mai presus de orice, îndepărtarea şi distrugerea acelui divorţ dintre gândirea Bisericii şi experimentarea Împărăţiei lui Dumnezeu care e singurul izvor, ghid şi împlinire a acelei gândiri, singura şi ultima motivaţie a întregii acţiuni şi activităţi creştine . Ceea ce mai trebuie menţionat este faptul că această experienţă a Duhului Sfânt nu se descoperă numai din cărţi. El a fost şi este din totdeauna în mijlocul nostru, independent de fluctuaţiile teologiei şi pietăţii colective.
Este singura continuitate reală a Bisericii, singura care trebuie accentuată mai presus de orice altceva, în epoca noastră obsedadă de istorie.
Exact cum Liturghia, în ciuda tuturor reinterpretărilor şi simplificărilor, a rămas ceea ce a fost mereu, tot aşa trecerea Bisericii din status viae către status patriae, sursa vieţii reale a Bisericii, ruga, setea şi foamea omului pentru Dumnezeu cel viu, pentru o vie întâlnire cu El, a ţinut vie viaţa lumii.
Putem conchide ideea spunând că Liturghia şi rugăciunea nu sunt reînnoite pentru că ele sunt dincolo şi deasupra categoriei de reînnoire. Dar dacă, aşa cum credem şi simţim azi, avem nevoie de o reînnoire, atunci trebuie să le redescoperim ca fiind izvor şi condiţie a acesteia.
SFINŢII PĂRINŢI MODELE VREDNICE DE URMAT DE COPII ŞI TINERI
Sfinţii Părinţi au susţinut în scrierile lor rolul şi rostul pe care trebuie să îl aibă copiii şi tinerii în Biserică.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune în Omiliile sale că trebuie să avem tot timpul în minte, valoarea unică pe care o are omul în cer şi pe pământ. Nimic nu îl poate egala pentru modul în care a fost creat şi pentru constituţia sa. Datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu, ni s-a dăruit un loc de frunte între făpturi prin felul în care am fost făcuţi şi prin sufletul nostru nemuritor .
Omul a fost creat la urma celorlalte vieţuitoare, ca o încununare a întregii creaţii, pentru a fi făcut rege şi stăpân al Universului, pe care Dumnezeu îl clădise şi îl înfrumuseţase mai întâi, pentru a i-l da în stăpânire. După ce Dumnezeu a făcut şi a împodobit lumea ca pe un palat strălucind din toate părţile, a creat şi pe om, dându-i putere şi stăpânire peste acest palat şi învrednicindu-l de cea mai aleasă cinstire faţă de toate fiinţele de pe pământ. A fost creat la urmă, pentru ca toată creaţiunea de până la el s-o aibă drept casă şi masă .
Am început cu aceste idei din dorinţa de a ne reaminti demnitatea şi măreţia fiinţei noastre aşa cum este ea descrisă de Sfinţii Părinţi şi de teologii contemporani.
Şi pentru a putea să avem în jurul nostru cât mai mulţi copii şi tineri, iarăşi este necesar să căutăm să aflăm de ce au nevoie aceştia pentru a nu rămâne indiferenţi la cerinţele duhovniceşti.
Sfântul Ioan Gură de Aur în special, dar şi alţi Părinţi recunosc faptul că totul porneşte de la educaţie. De asemenea s-a discutat mai mult asupra momentului din care trebuie să înceapă educaţia în general.
Şi în multe scrieri el menţionează în fraze mai lungi sau mai scurte locul pe care se află educaţia în viaţa copiilor, a tinerilor şi a omului în general.
Lipsa educaţiei este cel mai cumplit păcat şi culmea răutăţii. Neglijenţa educaţiei înseamnă neglijarea mântuirii omului. Din lipsa de educaţie vin bolile, pagubele, tulburările şi miile de rele. Un om lipsit de educaţie este un duşman comun al tuturor şi al lui Dumnezeu, al naturii, al legilor şi al vieţii sociale.
Esenţa educaţiei este de a induce în sufletele copiilor moravuri bune, nu numai simple raţionamente: virtutea, şi nu violenţa, acţiuni bune, opere alese, şi nu simple cuvinte. Educaţia morală şi educaţia religioasă au în concepţia sa mai mare însemnătate decât educaţia intelectuală, fără însă ca aceasta să fie lăsată în părăsire. El concepe o educaţie aflată în armonie, în care moralitatea creştină să deţină întâietatea. Nu ascuţimea limbii în cele ale vorbirii şi ale ştiinţei valorează mai mult, ci curăţenia sufletească.
Idealul suprem al Sfântului Ioan despre educaţie este acela de a se instaura în sufletul copilului, chipul Domnului Hristos, nu ca simplă icoană zugrăvită pentru pasivitatea contemplaţiei, ci ca reală trăire a învăţăturii creştine în mijlocul acestei lumi.
Educaţia trebuie să aibă în vedere atât trupul cât şi sufletul. Vârsta cea mai propice pentru educaţie este aceea în care copilul însuşi simte în sufletul său, în mod natural, nevoia de un sprijin şi de un îndemn din afară. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur distinge vârsta educabilităţii de restul vârstei omului matur şi bătrân. În viaţa omului el distinge patru etape: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea.
Educaţia exercită o influeţă binefăcătoare mai ales asupra copilăriei şi adolescenţei.
Educaţia are o foarte mare însemnătate pentru copii. Între factorii hotărâtori cu privire la educaţia copilului, pe lângă persoana educatorului şi mediul cu natura din afară, Sfântul Ioan enumeră şi conştiinţa celui ce primeşte educaţia.
Sfântul Ioan Gură de Aur acordă o importanţă deosebită educaţiei, considerând-o drept cea mai mare binefacere şi cea mai nobilă dintre toate acţiunile câte pot fi săvârşite de om.
Prin educaţie se face ordine în sufletul copilului, prin educaţie se formează caracterul. Cel ce ştie a educa este mai preţios decât toţi artiştii ce ştiu să picteze şi să sculpteze.
Bunele deprinderi şi învăţături se întipăresc uşor şi profund în sufletul fraged al copilului, maleabil; însă dacă pictura ne oferă imagini exterioare prin culori, iar sculptura ne oferă statui prin dăltuirea blocurilor informe de marmură sau piatră, arta educaţiei are cel mai mare prestigiu, pentru că ea modelează partea cea mai nobilă a fiinţei umane: sufletul.
Educaţia este o artă. Ea este arta cea mai bună şi mai nobilă. Nu există artă mai mare ca educaţia, pentru că în timp ce toate celelalte arte au în vedere un folos în lumea aceasta, educaţia se săvârşeşte în vederea celei viitoare.
A educa, înseamnă a purta grijă de copii şi de tineri în ce priveşte curăţenia sufletească şi buna-cuviiţă, a creşte un copil moral, om drept, a-l creşte în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te ingriji de mântuirea sufletului lor.
Educaţia după Sfântul Ioan Gură de Aur, este mai necesară decât orice alt bun al vieţii omeneşti. Cel mai mare păcat, care le întrece pe toate celelalte şi care atinge maximul răutăţii, este lipsa de educaţie a copiilor şi tinerilor, pentru că un copil fără educaţie duşman şi vrajmaş comun al tuturor, şi al lui Dumnezeu, şi al naturii şi al legilor şi al vieţii de obşte, a noastre a tuturor . Copilul fiind lipsit de experienţă, de judecată şi înclinat spre uşurătate are neapărată nevoie să fie educat.
După copilărie vine vârsta adolescenţei, peste care suflă cele mai puternice vânturi. La această vârstă, pasiunile sufletului iau proporţii mari şi se aprind, tentaţiile sunt mari, germenul răutăţii se dezvoltă şi apar poftele şi tendinţele spre păcat.
La această vârstă au loc convertiri nu numai pentru horărâri mari, dar şi pentru sincera trăire a vieţii creştine. Şi dacă lângă aceşti copii şi tineri nu ne aflăm noi slujitorii Domnului, furtuna vieţii care se abate asupra lor nu va întâmpina nici un obstacol.
După această vârstă a adolescenţei urmează cea a maturităţii, când omul ia conducerea celo gospodăreşti, cu căsatoria, creşterea copiilor şi când iarăşi sosesc alţi duşmani sufleteşti, ca avariţia şi invidia .
Sfântul Vasile cel Mare ne vorbeşte foarte mult despre cum să realizăm educaţia copiilor şi tinerilor în mod progresiv şi să ne îngrijim de particularităţile vârstei fiecăruia de la caz la caz.
Din pricina vârstei spune în Omilia către tineri că nu pot fi înţelese întotdeauna adâncurile învăţăturilor Sfintei Scripturi, de aceea trebuie să exersăm mai dinainte ochiul sufletului ca în umbră şi în oglindă, cu alte învăţături care nu se deosebesc cu totul de ale noastre, asemănându-ne cu soldaţii care fac exerciţii de luptă când se află pe câmpul de instrucţie: aceştia antrenându-şi mâinile şi picioarele capătă o deosebită dibăcie, aşa că datorită instrucţiei devin victorioşi în luptă. Trebuie să ştim că în faţa noastră stă cea mai mare luptă dintr toate luptele, pentru care trebuie să facem totul şi să ne străduim, cât ne stă în putinţă, pentru pregătirea acesteia. Trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii, de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului. După cum boiangii pregătesc mai întâi cu oarecare operaţii obiectul care să primească vopseaua, iar în urmă îl colorează, purpuriu sau altfel, tot aşa şi noi, dacă voim ca slava binelui să rămână tot timpul nedespărţită de noi, să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină după ce am fost iniţiaţi mai întâi în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să îndreptăm privirile şi spre lumina lui .
După cum însuşirea unui pom este de a face un fruct bun şi frumos, dar şi frunzele care se mişcă pe ramuri, dau pomului oarecare podoabă, tot aşa şi sufletul: fructul lui este mai cu seamă adevărul, dar nu-i lipsit de frumuseţe dacă e împodobit cu înţelepciune, aşa precum frunzele oferă fructului înveliş şi înfăţişare frumoasă .
Tot la Sfântul Vasile cel Mare găsim şi îndemnul de a îndemna pe copii şi tineri la lecturarea tuturor cărţilor, însă întotdeauna să aibă drept model albina: după cum celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau frumuseţea florilor, iar albinele pot lua din flori şi mierea, tot aşa şi aici oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai plăcutul şi frumosul pot să scoată din ele şi ceva folositor pentru suflet.
Trebuie deci să citiţi şi voi scrierile autorilor profani aşa cum fac albinele, acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşează, ci i-au cât le trebuie pentru lucrul lor iar restul lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, restul să lăsăm cu plăcere .
Aşadar, se cuvine chiar de la început să cercetăm pe fiecare dintre învăţături, să o adaptăm scopului urmărit şi să primim mai întâi scrierile care ne învaţă spre bine.
Oprindu-ne puţin şi la Sfântul Clement Alexandrinul pe care l-am mai amintit deja, el afirmă că pedagogia - educaţia- nu poate fi concepută în afara credinţei, care este cea care o umple de sens. Orice pedagogie umană care rămâne în afara revelaţiei divine şi a harului divin nu este mântuitoare. Numai în sfera credinţei, care duce la întâlnirea personală cu Hristos, este posibilă o pedagogie mântuitoare. Numai în sfera credinţei, care duce la întâlnirea personală cu Hristos, este posibilă o pedagogie mântuitoare, care să îl poată salva pe om din determinismul morţii.
Pedagogia propusă de Clement este singura cale sigură şi singura capabilă să îl conducă pe om către mântuire. Funcţia precisă a pedagogului este aceea de a conduce copilul către un nou mod de viaţă, conformă cu poruncile divine .
Inaintând puţin pe firul cercetării mele am rămas plăcut surprins de faptul că învăţăturile Sfinţilor Părinţi referitoare la importanţa prezenţei tinerilor în viaţa Bisericii, se pot regăsi presărate şi în scrierile mai noi atât a teologilor cât şi a laicilor.
Ideea importanţei educaţiei religioase a copiilor şi tinerilor o găsim şi la marele psiho-pedagog creştin Constantin Cucoş care vorbeşte într-o scriere a sa în felul următor: Educaţia tineretului în spirit religios este o problemă de îmbogăţire şi continuitate spirituală la nivel individual sau social. O societate izbândeşte şi rezistă în istorie şi prin forţa religiei pe care o practică. Misionarismul nostru creştin, urmărind întărirea credinţei şi apărarea împotriva sectarismului şi ateismului de factură destructivă, ar putea favoriza educaţia religioasă. Să ne gândim la Istoria Românilor, în care credinţa creştină a jucat rolul de scut şi factor de rezistenţă în faţa vitregiilor vremurilor .
Tendinţa împlinirii fiinţei umane este presupusă de conştiinţa religioasă. Impactul acesteia faţă de climatul social este de netăgăduit. Datorită religiei, omul şi societatea se înscriu pe făgaşul progresului firesc. Punctul de plecare al educaţiei creştine scria Simion Mehedinţi e acesta: perfecţiunea nu e cu putinţă, e posibilă totuşi perfecţionarea. A face deci din poporul nostru un popor de sfinţi, asta nu stă în cadrul firii omeneşti. Să-l apropiem însă de învăţăturile educaţiei, asta se poate oricând. Şi tot cunoscutul om de cultură invocat atrăgea atenţia asupra caracterului dăunător al constrângerii în realizarea educaţiei religioase. Putem merge pe urmele lu Iisus, dar nu prin legi şi regulamente, ci prin oameni, punând la posturile de comandă pe cei cu reală înzestrare etică şi impunând maselor regimul de muncă cel mai potrivit cu nevoile fazei de civilizaţie şi de cultură în care ne aflăm, pentru a da oamenilor de rând măcar bune deprinderi . Îndemnul cu care rămânem de la aceşti mari scriitori creştini laici, constă în aceea că întotdeauna calitatea educaţiei religioase este imprimată şi de cea a oamenilor care o realizează.
Aceste consideraţii pe care le-am punctat sper că ne-au ajutat să înţelegem pe fiecare că Sfinţii Părinţi prin viaţa şi scrierile lor pe care ni le-au lăsat au dat dovadă de o grijă deosebită în activitatea lor pastorală copiilor şi tinerilor.
Scrierile lor dedicate educaţiei creştine, ne pot fi de un real folos în alcătuirea paşilor pe care îi avem de urmat în atragerea tinerilor în Biserică.
De aceea viaţa lor se cade să fie şi pentru noi un imbold în a ne strădui spre a face cât mai mult în Ogorul Domnului pentru a atrage un număr cât mai mare de copii şi tineri printre noi, implicându-i în viaţa spirituală a parohiilor noastre.
CONCLUZII
Având coordonatele teoretice, legate de importanţa educării religioase a copiilor şi tinerilor, nu ne rămâne decât să căutam cele mai bune mijloace de transmitere a acestora şi celor care au o pregătire mai puţin religioasă.
Fie că avem în minte îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, care ne-a spus că trebuie să transformăm cât mai multe suflete şi să le facem asemenea unui suflet de copil pure, fără de păcat, fie pe cel al Sfinţilor Părinţi care l-a rândul lor au comentat pe larg învăţăturile Domnului pentru ca noi să nu mai avem nici o scuză că nu am înţeles sau nu am putut să facem ceea ce ne cerea nouă datoria de slujitori ai turmei Lui.
De aceea să nu uităm că în zilele noastre este nevoie de o strategie misionară activă şi integrală, de implicare mai ales a copiilor şi tinerilor în viaţa Bisericii şi nu una defensivă. Căci problema misionară nu se află numai în afară, în ceea ce fac alţii, în prozelitism, ci şi înlăuntrul Bisericii, în ceea ce ar trebui să facă şi nu fac misionarii ei.
O modalitate prin care să fie implicaţi copiii, elevii şi tinerii în viaţa parohiei este aceea de a fi iniţiaţi în credinţa şi morală creştină ortodoxă prin intermediul Sfintei Liturghii şi a altor programe religioase pentru tineret. Participarea la societatea civilă pentru a da mărturie creştină .
Scoaterea lor din anonimat şi monotonie a tinerilor va duce la dorinţa lor de a trăi creştineşte, prin rugăciune, asceză, ascultare de Dumnzeu şi iubire totală.
O altă modalitate de atragere a acestora este aceea a organizării unei bune catehizări, încât aceasta să devină atrăgătoare, şi acest obiectiv se poate atinge prin dialogul sincer şi prin abordarea unor probleme specifice adolescenţei: contestaţii, schimbări sentimentale şi caracteriologice, sexualitate etc.
Reorganizarea şi reînnoirea efortului de catehizare a tineretului va conduce la o renaştere liturgică, atât de necesară, pentru ca parohia împreună cu Biserica ei să devină iarăşi centrul vieţii tuturor celor care fac parte din ea.
O vorbă frumoasă a Prea Sfinţitului Irineu episcop de Ekaterinburg şi Irbit spune că trebuie să ne simţim măguliţi de ideea că o mare parte din îdemnurile le pe care le împărtăşim tinerilor în programele de catehizare, nu se mai uită niciodată.
Trebuie să ştim că se mai întâmplă uneori, ca unii copii şi tineri care deveniseră buni fii duhovniceşti să se abată de la drumul cel bun, dar pe neaşteptate aceştia se trezesc cu o putere de neînfrânt din acel vis urât, când îşi amintesc de frumuseţea anilor fericiţi ai copilăriei şi tinereţii.
Încep să îşi aducă aminte de rugăciunile simple, copilăreşti, pe care le-au învăţat din gura mamei şi a preotului, acele învăţături simple pe care le-au primit de la aceştia.
Cel ce a uitat de rugăciuni şi trăieşte în fărădelege îşi va aminti la culcare fără să vrea, cum l-a învăţat mama să se închine seara, cum îşi făcea semnul crucii, şi începe să se închine din nou.
Această amintire a zilelor fericite ale copilăriei i-a făcut pe mulţi să se trezească din coşmarul păcatelor şi să revină la Dumnezeu .
De aceea dacă noi nu ne străduim să ne facem loc în viaţa acestor copii şi tineri nu vom putea să sperăm că aceştia vor putea să se trezească cu gândul la Dumnezeu şi sa revină la viaţa plăcută Lui.
Închei prin a face apel să ne străduim cu toţii cât mai mult la regenerarea spirituală a neamului, în special a copiilor şi tinerilor, ajutându-i să descopere iubirea curată cum spunea atât de frumos Părintele Prof. Ilie Moldovan.
În faţa adevărului că ne piere neamul, nu putem aşadar, rămâne nepăsători. Departe de noi de a crede că nu mai e nimic de făcut. În descoperirea iubirii curate se află marea noastră nădejde. Ea nu este o simplă speranţă ce ne-o inspiră existenţa înfiorată ce continuă să svâcnească încă exuberantă în jurul nostru şi nici fluidul misterios de lumină ce se revarsă în întreg cosmosul. Deşi sunt şi acestea garanţiile vieţii. Nădejdea noastră se află în iubirea în care este prezent Hristos, biruitorul morţii. Căci iubirea este moartea tuturor plăcerilor vinovate şi învierea marilor idealuri ale sfinţeniei şi desăvârşirii vieţii, singurele puteri în stare să aducă cu ele regenerarea neamului. La această operă pe care Mântuitorul Însuşi o săvârşeşte pentru noi, cei întâi chemaţi suntem noi educatorii creştini: părinţi şi duhovnici, profesori de religie şi diriginţi la elevi .
BIBLIOGRAFIE
1.*** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă ale Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991.
2. Clement Alexandrinul, Pedagogul, în Colecţia PSB, nr. 4, traducere de pr. D. Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982.
3. Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre cum se cade să-şi crească părinţii copiii, Editura Deisis, Sibiu, 2000.
4. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări; Omilia a XXII-a, către tineri, Colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, pp.566-582.
5. Sfântul Irineu de Ekaterinburg, Educaţia religioasă. Învăţături pentru copii şi tineri, Editura Sophia, Bucureşti, traducere de Diana Potlog, 2007.
6. Bel, Valer, Misiune, parohie, pastoraţie, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, Ediţia a II a, 2006.
7. Benga, Cristina, Idealul educaţional în pedagogia creştină: Clement din Alexandria, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Fericitul Augustin, Editura Sophia, Bucureşti, 2009.
8. Bria, pr. prof. univ. dr. Ion, Spre plinirea Evangheliei, Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.
9. Călugăr, Dumitru, Catehetica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1976.
10. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Ediţia a II a, revizuită şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
11. Cucoş, Constantin. Educaţia religioasă, conţinut şi forme de realizare, E.D.P., Bucureşti, 1996.
12. Centrul pentru Studii de Teologie Aplicată al Mitropoliei Olteniei, Tinerii şi Biserica în zilele noastre, Ediţia a II a adăugită şi îmbunătăţită, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.
13. Gordon, Vasile, Biserica şi Şcoala (Analize omiletice, catehetice şi pastorale), Editura Christiana, Bucureşti, 2003.
14. Metallinos, D. Gheorghios, Parohia-Hristos în mijlocul nostru, traducere de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004.
15. Moldovan, pr. prof. Ilie, Adolecenţa, preludiu la poemul iubirii curate-Viaţa intimă a elevului de liceu în perspectiva educaţiei creştine ortodoxe-, Ediţia a II a, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.
16. Necula, pr. univ. conf. dr. Constantin, Tinerii şi ispitele modernismului, Editura Agnos, Sibiu, 2008.
17. Schmemann, Alexander, pr. Biserica, lume, misiune, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.
18. Stamate, pr. lect.dr. Marin, Educaţia creştină în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2003.
19. Simion Mehedinţi-Soveja, Altă creştere-Şcoala muncii, Editura Axia, Craiova, 2003.
20. Şebu, pr. prof. dr. Sebastian, Opriş, Monica, prof.; Opriş, Dorin, prof., Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
21. Spiliotis, G., Părinţii duhovnici şi copiii, (Educaţia tinerilor în conformitate cu învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre), traducere din limba greacă de Ilioniu Georgeta-Mariana, Editura Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2006.
IMPLICAREA COPIILOR ŞI TINERILOR ÎN ACTIVITĂŢILE COMUNITĂŢII PAROHIALE-FACTOR AL DINAMIZĂRII ŞI DEZVOLTĂRII PROIECTELOR CATEHETICE, CULTURALE ŞI SOCIAL-MISIONARE ALE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA INDEPENDENŢA
PROTOIERIA CĂLARASI
INTRODUCERE
Mântuitorul Iisus Hristos în timpul activităţii Sale pământeşti a demonstrat de nenumărate ori că acordă o atenţie deosebită copiilor şi tinerilor.
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre Hristos Care fiind chipul lui Dumnezeu a socotit că faptul de a fi El întocmai cu Dumnzeu nu e o prădare, şi s-a golit pe Sine luând chip de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om; şi S-a smerit pe Sine făcându-se ascultător până la moarte- şi încă moarte pe cruce! Pentru aceea Dumnzeu L-a preaînălţat (Filipeni 2, 6-9).
Am considerat că aceste versete ne vor mobiliza şi mai mult în activităţile noastre pastoral-misionare, de aceea m-am decis ca să îl citez deşi ne este atât de cunoscut tuturor.
Pentru că nu putem avea o activitate rodnică dacă mintea si sufletul nostru nu are în centrul atenţiei scopul Întrupării şi Roadele Jertfei Mântuitorului.
Se întâmplă adeseori să ne pierdem în vâltoarea acestei lumi şi chiar noi cei cu atâta responsabilitate să punem pe locul doi Esenţialul, şi abia după aceea să ne dăm seama că nu am facut exact ceea ce trebuia, şi că ne-am pierdut în formalisme când de fapt altceva vroia Hristos de la noi, iubire şi jerfelnicie sinceră.
Scopul vieţii noastre este dobândirea vieţii veşnice, de aceea trebuie să nu uităm că fiecare moment al ei capătă o importanţă deosebită şi fiecare aspect al ei trebuie tratat cu înţelepciune.
De aceea să nu uităm să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate ce să facem, ce să spunem şi cum să ne exprimăm mai bine ceea ce vrem să spunem.
Toate scrierile creştine atunci când se pune problema tratării acestei teme legate de implicarea copiilor şi tinerilor în activităţile comunităţii parohiale ne îndeamnă ca prin rugăciune să chemăm neîncetat harul lui Dumnezeu fără de care nu se poate realiza nimic.
Practicând rugăciunea realizăm ţelul cel mai înalt, anume acela de a fi în comuniune cu Dumnezeu pentru a putea dobândi mântuirea personală şi totodată îi ajutăm pe tineri şi pe copii să dobândească viaţa cea veşnică.
Puritatea copiilor şi a tinerilor de odinioară a fost dată drept model începând cu Mântuitorul Iisus Hristos care spune la un moment dat: Lăsaţi copiii să vină la Mine si nu-i opriţi că a unora ca aceştia este Împăraţia cerurilor(Matei 19, 14).
De o astfel de curăţie se pare că dădeau dovadă copiii şi tinerii din timpul Sfinţilor Apostoli, căci şi aceştia în scrierile lor ni-i dau ca exemple demne de urmat.
Mai apoi mergând pe firul Istoriei vom observa că şi în timpul Sfinţilor Părinţi începând chiar cu primele secole creştine tinerii se implicau activ în viaţa comunităţii şi erau atât de cuprinşi de dragostea lui Dumnezeu încât au avut tăria şi curajul să recunoască în faţa păgânilor ca sunt creştini şi primeau cu demnitate să moară decât să-şi părăsească credinţa atunci când li se cerea acest lucru.
Noi cei de astăzi avem datoria de a-i mobiliza prin mijloacele tradiţionale cât şi moderne pe copii şi tineri în diverse activităţi, mediatizând rolul pe care l-au avut aceştia în comunitate de-a lungul timpului.
Aceste câteva direcţii voi încerca să le dezvolt în acest referat, sperând că ne vor aduce folos în activităţile noastre pastorale pe care le desfăşurăm în prezent sau ne propunem să le începem în viitorul cât mai apropiat fiind o cerinţă imperios de necesară a momentului dată fiind situaţia morală în care se află societatea în care trăim.
PREZENŢA MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN SOCIETATEA DE IERI SI DE ASTĂZI
În societatea tot mai secularizată în care trăim s-a ajuns să se vorbească mai puţin de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos în viaţa si activităţile cotidiene în comparaţie cu perioadele anterioare când situaţia era cu totul diferită.
Acest context se datoarează pe de o parte influenţelor ideilor venite din afară, iar pe de alta educaţiei primite în timpul fostului regim comunist.
De aceea se pare ca suntem puşi în faţa unei dileme, din care trebuie sa ieşim învingători în lupta cu ispitele modernismului, fără a fi acuzati de anacronism, dar totodată rămânând păstrători ai tradiţiei autentice asa cum ne-au lasat-o strămosii noştri.
Înţelegem de aici că nu puţine sunt ispitele preotului într-o astfel de societate, căci ni se cere pe de o parte sa fim prezenţi la cât mai multe evenimente pentru a fi mărturie a prezenţei lui Hristos în acel loc, dar totodată riscăm să fim acuzaţi şi de oportunism de către cei care l-au înlăturat pe Hristos din viaţa lor rămânând doar ca ceva abstract.
Dar ceea ce este de reţinut de către toţi este redescoperirea Ortodoxiei prin aducerea persoanei lui Iisus Hristos în centrul credinţei şi spiritualităţii.
De-a lungul istoriei spiritualitatea creştină a cunoscut perioade de confuzie numai atunci cand a ignorat urmarea lui Hristos, capul tuturor virtuţilor, şi când doctrina hristologică a fost prezentată în formule şi dogme care nu redau istoria lui Iisus din Nazaret (1 Ioan1, 1)-lumina care luminează pe orice om, pe Hristos- viaţa lumii .
Spusele Părintelui ne redau curajul şi entuziazmul că totuşi lupta nu trebuie abandonată fiindcă au existat astfel de ispite încă din vechime, poate la un nivel mai scăzut, dar oarecum asemănătoare celor din vremurile noastre, dar a avut Dumnezeu grijă ca la momentul potrivit sa trimită oameni buni si puternici în credinţă care să contribuie la reaşezarea lucrurilor pe un făgaş normal aşa cum aşteaptă Mântuitorul de la noi slujitorii mai întâi şi mai apoi de la credincioşi.
Mântuitorul a folosit de foarte multe ori drept modele demne de urmat copiii şi tinerii pentru a ne ajuta sa înţelegem că în Împărăţia lui Dumnezeu sunt primiţi doar cei care au sufletul curat: Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca aceşti copii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor ( Matei 18, 3).
Sfântul Clement Alexandrinul în renumita sa lucrare Pedagogul, explică pe larg, cine sunt de fapt copiii şi tinerii la care se referă Domnul Iisus şi de ce i-a ales pe aceştia în activităţile Sale spre exemplificare.
Pedagogia înseamnă educarea copiilor. Copiii despre care vorbeşte Sfânta Scriptură suntem noi. Scriptura ne laudă în multe locuri şi în multe chipuri şi ne dă în chip alegoric felurite nume, pentru a arăta simplitatea credinţei.
Nu trebuie să înţelegem de aici că Mântuitorul ar fi fost indiferent faţă de copii şi tineri şi că nu ł-ar fi interesat aceştia, ci doar că în anumite situaţii Învăţătorul recurgea la anumite analogii pentru a se face cât mai bine înţeles de cei care îl ascultau.
Să nu uităm nici de faptul că în Epistola către Evrei (4, 14), Iisus Hristos este descris ca Arhiereu sau Marele Preot care posedă preoţia în toată plinătatea ei şi în exclusivitate.
Mijlocirea Sa sacerdotală este totală, deplină, exclusivă, aşa cum se precizează la Sfânta Liturghie în rugăciunea ce se citeşte în timpul Heruvicului: Cel ce aduci, adică celebrantul care oferă; Cel ce te aduci, adică jertfa, Ofranda care se oferă; Cel ce primeşti, adică ofranda este definitivă, decisivă; Cel ce Te împarţi, adică numai El dă la toţi Sfintele Daruri .
Problema liturgică a timpurilor noastre este aceea de a reda Liturghiei sensul ei teologic, iar teologiei dimensiunea ei liturgică. Aşa cum teologii nu-şi pot redobândi locul şi funcţia centrală în Biserică fără a se înrădăcina în însăşi experienţa Bisericii, Liturghia nu poate fi salvată de la această decadenţă prin reforme pripite, superficiale şi pur externe, menite să întâmpine nevoile vagi şi îndoielnice ale unui mitologic om modern. Căci ceea ce acest om modern, cultura sa şi societatea de fapt, caută, nu e Biserica aceea care adoptă imaginea lor, ci Biserica ce împlineşte misiunea divină, fiind oricând şi oriunde epifania, darul şi comunicarea misterului etern al mântuirii; şi fiind aceasta, va revela omului adevărata sa natură şi destin.
Teologia trebuie să redescopere ca proprie regulă de credinţă acel lex orandi al Bisericii, iar liturghia să se reveleze ea însăşi ca lex credendi.
Însă ceea ce ne înalţă şi ne ajută spre înţelegere şi înţelepciune este rugăciunea.
Mântuitorul s-a rugat atunci când avea de trecut prin sacrificiul suprem, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, şi anume răstignirea pe Cruce.
De aceea e indiscutabil faptul că rugăciunea este pentru omul simplu ceea ce este Liturghia pentru Biserică in corpore şi că nu există viaţă creştină fără rugăciune.
Ceea ce trebuie subliniat e faptul că, rugăciunea creştină, ca şi Liturghia creştină, din aceleaşi motive, este eshatologică în esenţa ei. Este efort şi trăire pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Dacă prin rugăciune înţelegem nu numai o practică şi o regulă externă ci, mai presus de orice, o întoarcere interioară a omului către Dumnezeu-acesta fiind desigur, conţinutul întregii lumi a spiritualităţii - atunci, fără îndoială, obiectul şi experienţa ei e tocmai pacea şi bucuria în Duhul Sfânt .
Observăm că se vorbeşte de nevoia unei reînnoiri spirituale, însă aceasta presupune o nouă abordare în viaţa Bisericii. Aceasta se poate realiza prin mai multă rugăciune spune Părintele Schmemann. Înseamnă, mai presus de orice, îndepărtarea şi distrugerea acelui divorţ dintre gândirea Bisericii şi experimentarea Împărăţiei lui Dumnezeu care e singurul izvor, ghid şi împlinire a acelei gândiri, singura şi ultima motivaţie a întregii acţiuni şi activităţi creştine . Ceea ce mai trebuie menţionat este faptul că această experienţă a Duhului Sfânt nu se descoperă numai din cărţi. El a fost şi este din totdeauna în mijlocul nostru, independent de fluctuaţiile teologiei şi pietăţii colective.
Este singura continuitate reală a Bisericii, singura care trebuie accentuată mai presus de orice altceva, în epoca noastră obsedadă de istorie.
Exact cum Liturghia, în ciuda tuturor reinterpretărilor şi simplificărilor, a rămas ceea ce a fost mereu, tot aşa trecerea Bisericii din status viae către status patriae, sursa vieţii reale a Bisericii, ruga, setea şi foamea omului pentru Dumnezeu cel viu, pentru o vie întâlnire cu El, a ţinut vie viaţa lumii.
Putem conchide ideea spunând că Liturghia şi rugăciunea nu sunt reînnoite pentru că ele sunt dincolo şi deasupra categoriei de reînnoire. Dar dacă, aşa cum credem şi simţim azi, avem nevoie de o reînnoire, atunci trebuie să le redescoperim ca fiind izvor şi condiţie a acesteia.
SFINŢII PĂRINŢI MODELE VREDNICE DE URMAT DE COPII ŞI TINERI
Sfinţii Părinţi au susţinut în scrierile lor rolul şi rostul pe care trebuie să îl aibă copiii şi tinerii în Biserică.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune în Omiliile sale că trebuie să avem tot timpul în minte, valoarea unică pe care o are omul în cer şi pe pământ. Nimic nu îl poate egala pentru modul în care a fost creat şi pentru constituţia sa. Datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu, ni s-a dăruit un loc de frunte între făpturi prin felul în care am fost făcuţi şi prin sufletul nostru nemuritor .
Omul a fost creat la urma celorlalte vieţuitoare, ca o încununare a întregii creaţii, pentru a fi făcut rege şi stăpân al Universului, pe care Dumnezeu îl clădise şi îl înfrumuseţase mai întâi, pentru a i-l da în stăpânire. După ce Dumnezeu a făcut şi a împodobit lumea ca pe un palat strălucind din toate părţile, a creat şi pe om, dându-i putere şi stăpânire peste acest palat şi învrednicindu-l de cea mai aleasă cinstire faţă de toate fiinţele de pe pământ. A fost creat la urmă, pentru ca toată creaţiunea de până la el s-o aibă drept casă şi masă .
Am început cu aceste idei din dorinţa de a ne reaminti demnitatea şi măreţia fiinţei noastre aşa cum este ea descrisă de Sfinţii Părinţi şi de teologii contemporani.
Şi pentru a putea să avem în jurul nostru cât mai mulţi copii şi tineri, iarăşi este necesar să căutăm să aflăm de ce au nevoie aceştia pentru a nu rămâne indiferenţi la cerinţele duhovniceşti.
Sfântul Ioan Gură de Aur în special, dar şi alţi Părinţi recunosc faptul că totul porneşte de la educaţie. De asemenea s-a discutat mai mult asupra momentului din care trebuie să înceapă educaţia în general.
Şi în multe scrieri el menţionează în fraze mai lungi sau mai scurte locul pe care se află educaţia în viaţa copiilor, a tinerilor şi a omului în general.
Lipsa educaţiei este cel mai cumplit păcat şi culmea răutăţii. Neglijenţa educaţiei înseamnă neglijarea mântuirii omului. Din lipsa de educaţie vin bolile, pagubele, tulburările şi miile de rele. Un om lipsit de educaţie este un duşman comun al tuturor şi al lui Dumnezeu, al naturii, al legilor şi al vieţii sociale.
Esenţa educaţiei este de a induce în sufletele copiilor moravuri bune, nu numai simple raţionamente: virtutea, şi nu violenţa, acţiuni bune, opere alese, şi nu simple cuvinte. Educaţia morală şi educaţia religioasă au în concepţia sa mai mare însemnătate decât educaţia intelectuală, fără însă ca aceasta să fie lăsată în părăsire. El concepe o educaţie aflată în armonie, în care moralitatea creştină să deţină întâietatea. Nu ascuţimea limbii în cele ale vorbirii şi ale ştiinţei valorează mai mult, ci curăţenia sufletească.
Idealul suprem al Sfântului Ioan despre educaţie este acela de a se instaura în sufletul copilului, chipul Domnului Hristos, nu ca simplă icoană zugrăvită pentru pasivitatea contemplaţiei, ci ca reală trăire a învăţăturii creştine în mijlocul acestei lumi.
Educaţia trebuie să aibă în vedere atât trupul cât şi sufletul. Vârsta cea mai propice pentru educaţie este aceea în care copilul însuşi simte în sufletul său, în mod natural, nevoia de un sprijin şi de un îndemn din afară. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur distinge vârsta educabilităţii de restul vârstei omului matur şi bătrân. În viaţa omului el distinge patru etape: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea.
Educaţia exercită o influeţă binefăcătoare mai ales asupra copilăriei şi adolescenţei.
Educaţia are o foarte mare însemnătate pentru copii. Între factorii hotărâtori cu privire la educaţia copilului, pe lângă persoana educatorului şi mediul cu natura din afară, Sfântul Ioan enumeră şi conştiinţa celui ce primeşte educaţia.
Sfântul Ioan Gură de Aur acordă o importanţă deosebită educaţiei, considerând-o drept cea mai mare binefacere şi cea mai nobilă dintre toate acţiunile câte pot fi săvârşite de om.
Prin educaţie se face ordine în sufletul copilului, prin educaţie se formează caracterul. Cel ce ştie a educa este mai preţios decât toţi artiştii ce ştiu să picteze şi să sculpteze.
Bunele deprinderi şi învăţături se întipăresc uşor şi profund în sufletul fraged al copilului, maleabil; însă dacă pictura ne oferă imagini exterioare prin culori, iar sculptura ne oferă statui prin dăltuirea blocurilor informe de marmură sau piatră, arta educaţiei are cel mai mare prestigiu, pentru că ea modelează partea cea mai nobilă a fiinţei umane: sufletul.
Educaţia este o artă. Ea este arta cea mai bună şi mai nobilă. Nu există artă mai mare ca educaţia, pentru că în timp ce toate celelalte arte au în vedere un folos în lumea aceasta, educaţia se săvârşeşte în vederea celei viitoare.
A educa, înseamnă a purta grijă de copii şi de tineri în ce priveşte curăţenia sufletească şi buna-cuviiţă, a creşte un copil moral, om drept, a-l creşte în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te ingriji de mântuirea sufletului lor.
Educaţia după Sfântul Ioan Gură de Aur, este mai necesară decât orice alt bun al vieţii omeneşti. Cel mai mare păcat, care le întrece pe toate celelalte şi care atinge maximul răutăţii, este lipsa de educaţie a copiilor şi tinerilor, pentru că un copil fără educaţie duşman şi vrajmaş comun al tuturor, şi al lui Dumnezeu, şi al naturii şi al legilor şi al vieţii de obşte, a noastre a tuturor . Copilul fiind lipsit de experienţă, de judecată şi înclinat spre uşurătate are neapărată nevoie să fie educat.
După copilărie vine vârsta adolescenţei, peste care suflă cele mai puternice vânturi. La această vârstă, pasiunile sufletului iau proporţii mari şi se aprind, tentaţiile sunt mari, germenul răutăţii se dezvoltă şi apar poftele şi tendinţele spre păcat.
La această vârstă au loc convertiri nu numai pentru horărâri mari, dar şi pentru sincera trăire a vieţii creştine. Şi dacă lângă aceşti copii şi tineri nu ne aflăm noi slujitorii Domnului, furtuna vieţii care se abate asupra lor nu va întâmpina nici un obstacol.
După această vârstă a adolescenţei urmează cea a maturităţii, când omul ia conducerea celo gospodăreşti, cu căsatoria, creşterea copiilor şi când iarăşi sosesc alţi duşmani sufleteşti, ca avariţia şi invidia .
Sfântul Vasile cel Mare ne vorbeşte foarte mult despre cum să realizăm educaţia copiilor şi tinerilor în mod progresiv şi să ne îngrijim de particularităţile vârstei fiecăruia de la caz la caz.
Din pricina vârstei spune în Omilia către tineri că nu pot fi înţelese întotdeauna adâncurile învăţăturilor Sfintei Scripturi, de aceea trebuie să exersăm mai dinainte ochiul sufletului ca în umbră şi în oglindă, cu alte învăţături care nu se deosebesc cu totul de ale noastre, asemănându-ne cu soldaţii care fac exerciţii de luptă când se află pe câmpul de instrucţie: aceştia antrenându-şi mâinile şi picioarele capătă o deosebită dibăcie, aşa că datorită instrucţiei devin victorioşi în luptă. Trebuie să ştim că în faţa noastră stă cea mai mare luptă dintr toate luptele, pentru care trebuie să facem totul şi să ne străduim, cât ne stă în putinţă, pentru pregătirea acesteia. Trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii, de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului. După cum boiangii pregătesc mai întâi cu oarecare operaţii obiectul care să primească vopseaua, iar în urmă îl colorează, purpuriu sau altfel, tot aşa şi noi, dacă voim ca slava binelui să rămână tot timpul nedespărţită de noi, să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină după ce am fost iniţiaţi mai întâi în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să îndreptăm privirile şi spre lumina lui .
După cum însuşirea unui pom este de a face un fruct bun şi frumos, dar şi frunzele care se mişcă pe ramuri, dau pomului oarecare podoabă, tot aşa şi sufletul: fructul lui este mai cu seamă adevărul, dar nu-i lipsit de frumuseţe dacă e împodobit cu înţelepciune, aşa precum frunzele oferă fructului înveliş şi înfăţişare frumoasă .
Tot la Sfântul Vasile cel Mare găsim şi îndemnul de a îndemna pe copii şi tineri la lecturarea tuturor cărţilor, însă întotdeauna să aibă drept model albina: după cum celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau frumuseţea florilor, iar albinele pot lua din flori şi mierea, tot aşa şi aici oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai plăcutul şi frumosul pot să scoată din ele şi ceva folositor pentru suflet.
Trebuie deci să citiţi şi voi scrierile autorilor profani aşa cum fac albinele, acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşează, ci i-au cât le trebuie pentru lucrul lor iar restul lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, restul să lăsăm cu plăcere .
Aşadar, se cuvine chiar de la început să cercetăm pe fiecare dintre învăţături, să o adaptăm scopului urmărit şi să primim mai întâi scrierile care ne învaţă spre bine.
Oprindu-ne puţin şi la Sfântul Clement Alexandrinul pe care l-am mai amintit deja, el afirmă că pedagogia - educaţia- nu poate fi concepută în afara credinţei, care este cea care o umple de sens. Orice pedagogie umană care rămâne în afara revelaţiei divine şi a harului divin nu este mântuitoare. Numai în sfera credinţei, care duce la întâlnirea personală cu Hristos, este posibilă o pedagogie mântuitoare. Numai în sfera credinţei, care duce la întâlnirea personală cu Hristos, este posibilă o pedagogie mântuitoare, care să îl poată salva pe om din determinismul morţii.
Pedagogia propusă de Clement este singura cale sigură şi singura capabilă să îl conducă pe om către mântuire. Funcţia precisă a pedagogului este aceea de a conduce copilul către un nou mod de viaţă, conformă cu poruncile divine .
Inaintând puţin pe firul cercetării mele am rămas plăcut surprins de faptul că învăţăturile Sfinţilor Părinţi referitoare la importanţa prezenţei tinerilor în viaţa Bisericii, se pot regăsi presărate şi în scrierile mai noi atât a teologilor cât şi a laicilor.
Ideea importanţei educaţiei religioase a copiilor şi tinerilor o găsim şi la marele psiho-pedagog creştin Constantin Cucoş care vorbeşte într-o scriere a sa în felul următor: Educaţia tineretului în spirit religios este o problemă de îmbogăţire şi continuitate spirituală la nivel individual sau social. O societate izbândeşte şi rezistă în istorie şi prin forţa religiei pe care o practică. Misionarismul nostru creştin, urmărind întărirea credinţei şi apărarea împotriva sectarismului şi ateismului de factură destructivă, ar putea favoriza educaţia religioasă. Să ne gândim la Istoria Românilor, în care credinţa creştină a jucat rolul de scut şi factor de rezistenţă în faţa vitregiilor vremurilor .
Tendinţa împlinirii fiinţei umane este presupusă de conştiinţa religioasă. Impactul acesteia faţă de climatul social este de netăgăduit. Datorită religiei, omul şi societatea se înscriu pe făgaşul progresului firesc. Punctul de plecare al educaţiei creştine scria Simion Mehedinţi e acesta: perfecţiunea nu e cu putinţă, e posibilă totuşi perfecţionarea. A face deci din poporul nostru un popor de sfinţi, asta nu stă în cadrul firii omeneşti. Să-l apropiem însă de învăţăturile educaţiei, asta se poate oricând. Şi tot cunoscutul om de cultură invocat atrăgea atenţia asupra caracterului dăunător al constrângerii în realizarea educaţiei religioase. Putem merge pe urmele lu Iisus, dar nu prin legi şi regulamente, ci prin oameni, punând la posturile de comandă pe cei cu reală înzestrare etică şi impunând maselor regimul de muncă cel mai potrivit cu nevoile fazei de civilizaţie şi de cultură în care ne aflăm, pentru a da oamenilor de rând măcar bune deprinderi . Îndemnul cu care rămânem de la aceşti mari scriitori creştini laici, constă în aceea că întotdeauna calitatea educaţiei religioase este imprimată şi de cea a oamenilor care o realizează.
Aceste consideraţii pe care le-am punctat sper că ne-au ajutat să înţelegem pe fiecare că Sfinţii Părinţi prin viaţa şi scrierile lor pe care ni le-au lăsat au dat dovadă de o grijă deosebită în activitatea lor pastorală copiilor şi tinerilor.
Scrierile lor dedicate educaţiei creştine, ne pot fi de un real folos în alcătuirea paşilor pe care îi avem de urmat în atragerea tinerilor în Biserică.
De aceea viaţa lor se cade să fie şi pentru noi un imbold în a ne strădui spre a face cât mai mult în Ogorul Domnului pentru a atrage un număr cât mai mare de copii şi tineri printre noi, implicându-i în viaţa spirituală a parohiilor noastre.
CONCLUZII
Având coordonatele teoretice, legate de importanţa educării religioase a copiilor şi tinerilor, nu ne rămâne decât să căutam cele mai bune mijloace de transmitere a acestora şi celor care au o pregătire mai puţin religioasă.
Fie că avem în minte îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, care ne-a spus că trebuie să transformăm cât mai multe suflete şi să le facem asemenea unui suflet de copil pure, fără de păcat, fie pe cel al Sfinţilor Părinţi care l-a rândul lor au comentat pe larg învăţăturile Domnului pentru ca noi să nu mai avem nici o scuză că nu am înţeles sau nu am putut să facem ceea ce ne cerea nouă datoria de slujitori ai turmei Lui.
De aceea să nu uităm că în zilele noastre este nevoie de o strategie misionară activă şi integrală, de implicare mai ales a copiilor şi tinerilor în viaţa Bisericii şi nu una defensivă. Căci problema misionară nu se află numai în afară, în ceea ce fac alţii, în prozelitism, ci şi înlăuntrul Bisericii, în ceea ce ar trebui să facă şi nu fac misionarii ei.
O modalitate prin care să fie implicaţi copiii, elevii şi tinerii în viaţa parohiei este aceea de a fi iniţiaţi în credinţa şi morală creştină ortodoxă prin intermediul Sfintei Liturghii şi a altor programe religioase pentru tineret. Participarea la societatea civilă pentru a da mărturie creştină .
Scoaterea lor din anonimat şi monotonie a tinerilor va duce la dorinţa lor de a trăi creştineşte, prin rugăciune, asceză, ascultare de Dumnzeu şi iubire totală.
O altă modalitate de atragere a acestora este aceea a organizării unei bune catehizări, încât aceasta să devină atrăgătoare, şi acest obiectiv se poate atinge prin dialogul sincer şi prin abordarea unor probleme specifice adolescenţei: contestaţii, schimbări sentimentale şi caracteriologice, sexualitate etc.
Reorganizarea şi reînnoirea efortului de catehizare a tineretului va conduce la o renaştere liturgică, atât de necesară, pentru ca parohia împreună cu Biserica ei să devină iarăşi centrul vieţii tuturor celor care fac parte din ea.
O vorbă frumoasă a Prea Sfinţitului Irineu episcop de Ekaterinburg şi Irbit spune că trebuie să ne simţim măguliţi de ideea că o mare parte din îdemnurile le pe care le împărtăşim tinerilor în programele de catehizare, nu se mai uită niciodată.
Trebuie să ştim că se mai întâmplă uneori, ca unii copii şi tineri care deveniseră buni fii duhovniceşti să se abată de la drumul cel bun, dar pe neaşteptate aceştia se trezesc cu o putere de neînfrânt din acel vis urât, când îşi amintesc de frumuseţea anilor fericiţi ai copilăriei şi tinereţii.
Încep să îşi aducă aminte de rugăciunile simple, copilăreşti, pe care le-au învăţat din gura mamei şi a preotului, acele învăţături simple pe care le-au primit de la aceştia.
Cel ce a uitat de rugăciuni şi trăieşte în fărădelege îşi va aminti la culcare fără să vrea, cum l-a învăţat mama să se închine seara, cum îşi făcea semnul crucii, şi începe să se închine din nou.
Această amintire a zilelor fericite ale copilăriei i-a făcut pe mulţi să se trezească din coşmarul păcatelor şi să revină la Dumnezeu .
De aceea dacă noi nu ne străduim să ne facem loc în viaţa acestor copii şi tineri nu vom putea să sperăm că aceştia vor putea să se trezească cu gândul la Dumnezeu şi sa revină la viaţa plăcută Lui.
Închei prin a face apel să ne străduim cu toţii cât mai mult la regenerarea spirituală a neamului, în special a copiilor şi tinerilor, ajutându-i să descopere iubirea curată cum spunea atât de frumos Părintele Prof. Ilie Moldovan.
În faţa adevărului că ne piere neamul, nu putem aşadar, rămâne nepăsători. Departe de noi de a crede că nu mai e nimic de făcut. În descoperirea iubirii curate se află marea noastră nădejde. Ea nu este o simplă speranţă ce ne-o inspiră existenţa înfiorată ce continuă să svâcnească încă exuberantă în jurul nostru şi nici fluidul misterios de lumină ce se revarsă în întreg cosmosul. Deşi sunt şi acestea garanţiile vieţii. Nădejdea noastră se află în iubirea în care este prezent Hristos, biruitorul morţii. Căci iubirea este moartea tuturor plăcerilor vinovate şi învierea marilor idealuri ale sfinţeniei şi desăvârşirii vieţii, singurele puteri în stare să aducă cu ele regenerarea neamului. La această operă pe care Mântuitorul Însuşi o săvârşeşte pentru noi, cei întâi chemaţi suntem noi educatorii creştini: părinţi şi duhovnici, profesori de religie şi diriginţi la elevi .
BIBLIOGRAFIE
1.*** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă ale Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991.
2. Clement Alexandrinul, Pedagogul, în Colecţia PSB, nr. 4, traducere de pr. D. Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982.
3. Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre cum se cade să-şi crească părinţii copiii, Editura Deisis, Sibiu, 2000.
4. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări; Omilia a XXII-a, către tineri, Colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, pp.566-582.
5. Sfântul Irineu de Ekaterinburg, Educaţia religioasă. Învăţături pentru copii şi tineri, Editura Sophia, Bucureşti, traducere de Diana Potlog, 2007.
6. Bel, Valer, Misiune, parohie, pastoraţie, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, Ediţia a II a, 2006.
7. Benga, Cristina, Idealul educaţional în pedagogia creştină: Clement din Alexandria, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Fericitul Augustin, Editura Sophia, Bucureşti, 2009.
8. Bria, pr. prof. univ. dr. Ion, Spre plinirea Evangheliei, Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.
9. Călugăr, Dumitru, Catehetica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1976.
10. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Ediţia a II a, revizuită şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
11. Cucoş, Constantin. Educaţia religioasă, conţinut şi forme de realizare, E.D.P., Bucureşti, 1996.
12. Centrul pentru Studii de Teologie Aplicată al Mitropoliei Olteniei, Tinerii şi Biserica în zilele noastre, Ediţia a II a adăugită şi îmbunătăţită, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.
13. Gordon, Vasile, Biserica şi Şcoala (Analize omiletice, catehetice şi pastorale), Editura Christiana, Bucureşti, 2003.
14. Metallinos, D. Gheorghios, Parohia-Hristos în mijlocul nostru, traducere de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004.
15. Moldovan, pr. prof. Ilie, Adolecenţa, preludiu la poemul iubirii curate-Viaţa intimă a elevului de liceu în perspectiva educaţiei creştine ortodoxe-, Ediţia a II a, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.
16. Necula, pr. univ. conf. dr. Constantin, Tinerii şi ispitele modernismului, Editura Agnos, Sibiu, 2008.
17. Schmemann, Alexander, pr. Biserica, lume, misiune, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.
18. Stamate, pr. lect.dr. Marin, Educaţia creştină în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2003.
19. Simion Mehedinţi-Soveja, Altă creştere-Şcoala muncii, Editura Axia, Craiova, 2003.
20. Şebu, pr. prof. dr. Sebastian, Opriş, Monica, prof.; Opriş, Dorin, prof., Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
21. Spiliotis, G., Părinţii duhovnici şi copiii, (Educaţia tinerilor în conformitate cu învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre), traducere din limba greacă de Ilioniu Georgeta-Mariana, Editura Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2006.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)