REFERAT PT CONFERINTA

REFERAT:
IMPLICAREA COPIILOR ŞI TINERILOR ÎN ACTIVITĂŢILE COMUNITĂŢII PAROHIALE-FACTOR AL DINAMIZĂRII ŞI DEZVOLTĂRII PROIECTELOR CATEHETICE, CULTURALE ŞI SOCIAL-MISIONARE ALE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE



PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA INDEPENDENŢA
PROTOIERIA CĂLARASI

INTRODUCERE
Mântuitorul Iisus Hristos în timpul activităţii Sale pământeşti a demonstrat de nenumărate ori că acordă o atenţie deosebită copiilor şi tinerilor.
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre Hristos Care fiind chipul lui Dumnezeu a socotit că faptul de a fi El întocmai cu Dumnzeu nu e o prădare, şi s-a golit pe Sine luând chip de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om; şi S-a smerit pe Sine făcându-se ascultător până la moarte- şi încă moarte pe cruce! Pentru aceea Dumnzeu L-a preaînălţat (Filipeni 2, 6-9).
Am considerat că aceste versete ne vor mobiliza şi mai mult în activităţile noastre pastoral-misionare, de aceea m-am decis ca să îl citez deşi ne este atât de cunoscut tuturor.
Pentru că nu putem avea o activitate rodnică dacă mintea si sufletul nostru nu are în centrul atenţiei scopul Întrupării şi Roadele Jertfei Mântuitorului.
Se întâmplă adeseori să ne pierdem în vâltoarea acestei lumi şi chiar noi cei cu atâta responsabilitate să punem pe locul doi Esenţialul, şi abia după aceea să ne dăm seama că nu am facut exact ceea ce trebuia, şi că ne-am pierdut în formalisme când de fapt altceva vroia Hristos de la noi, iubire şi jerfelnicie sinceră.
Scopul vieţii noastre este dobândirea vieţii veşnice, de aceea trebuie să nu uităm că fiecare moment al ei capătă o importanţă deosebită şi fiecare aspect al ei trebuie tratat cu înţelepciune.
De aceea să nu uităm să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate ce să facem, ce să spunem şi cum să ne exprimăm mai bine ceea ce vrem să spunem.
Toate scrierile creştine atunci când se pune problema tratării acestei teme legate de implicarea copiilor şi tinerilor în activităţile comunităţii parohiale ne îndeamnă ca prin rugăciune să chemăm neîncetat harul lui Dumnezeu fără de care nu se poate realiza nimic.
Practicând rugăciunea realizăm ţelul cel mai înalt, anume acela de a fi în comuniune cu Dumnezeu pentru a putea dobândi mântuirea personală şi totodată îi ajutăm pe tineri şi pe copii să dobândească viaţa cea veşnică.
Puritatea copiilor şi a tinerilor de odinioară a fost dată drept model începând cu Mântuitorul Iisus Hristos care spune la un moment dat: Lăsaţi copiii să vină la Mine si nu-i opriţi că a unora ca aceştia este Împăraţia cerurilor(Matei 19, 14).
De o astfel de curăţie se pare că dădeau dovadă copiii şi tinerii din timpul Sfinţilor Apostoli, căci şi aceştia în scrierile lor ni-i dau ca exemple demne de urmat.
Mai apoi mergând pe firul Istoriei vom observa că şi în timpul Sfinţilor Părinţi începând chiar cu primele secole creştine tinerii se implicau activ în viaţa comunităţii şi erau atât de cuprinşi de dragostea lui Dumnezeu încât au avut tăria şi curajul să recunoască în faţa păgânilor ca sunt creştini şi primeau cu demnitate să moară decât să-şi părăsească credinţa atunci când li se cerea acest lucru.
Noi cei de astăzi avem datoria de a-i mobiliza prin mijloacele tradiţionale cât şi moderne pe copii şi tineri în diverse activităţi, mediatizând rolul pe care l-au avut aceştia în comunitate de-a lungul timpului.
Aceste câteva direcţii voi încerca să le dezvolt în acest referat, sperând că ne vor aduce folos în activităţile noastre pastorale pe care le desfăşurăm în prezent sau ne propunem să le începem în viitorul cât mai apropiat fiind o cerinţă imperios de necesară a momentului dată fiind situaţia morală în care se află societatea în care trăim.

PREZENŢA MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN SOCIETATEA DE IERI SI DE ASTĂZI
În societatea tot mai secularizată în care trăim s-a ajuns să se vorbească mai puţin de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos în viaţa si activităţile cotidiene în comparaţie cu perioadele anterioare când situaţia era cu totul diferită.
Acest context se datoarează pe de o parte influenţelor ideilor venite din afară, iar pe de alta educaţiei primite în timpul fostului regim comunist.
De aceea se pare ca suntem puşi în faţa unei dileme, din care trebuie sa ieşim învingători în lupta cu ispitele modernismului, fără a fi acuzati de anacronism, dar totodată rămânând păstrători ai tradiţiei autentice asa cum ne-au lasat-o strămosii noştri.
Înţelegem de aici că nu puţine sunt ispitele preotului într-o astfel de societate, căci ni se cere pe de o parte sa fim prezenţi la cât mai multe evenimente pentru a fi mărturie a prezenţei lui Hristos în acel loc, dar totodată riscăm să fim acuzaţi şi de oportunism de către cei care l-au înlăturat pe Hristos din viaţa lor rămânând doar ca ceva abstract.
Dar ceea ce este de reţinut de către toţi este redescoperirea Ortodoxiei prin aducerea persoanei lui Iisus Hristos în centrul credinţei şi spiritualităţii.
De-a lungul istoriei spiritualitatea creştină a cunoscut perioade de confuzie numai atunci cand a ignorat urmarea lui Hristos, capul tuturor virtuţilor, şi când doctrina hristologică a fost prezentată în formule şi dogme care nu redau istoria lui Iisus din Nazaret (1 Ioan1, 1)-lumina care luminează pe orice om, pe Hristos- viaţa lumii .
Spusele Părintelui ne redau curajul şi entuziazmul că totuşi lupta nu trebuie abandonată fiindcă au existat astfel de ispite încă din vechime, poate la un nivel mai scăzut, dar oarecum asemănătoare celor din vremurile noastre, dar a avut Dumnezeu grijă ca la momentul potrivit sa trimită oameni buni si puternici în credinţă care să contribuie la reaşezarea lucrurilor pe un făgaş normal aşa cum aşteaptă Mântuitorul de la noi slujitorii mai întâi şi mai apoi de la credincioşi.
Mântuitorul a folosit de foarte multe ori drept modele demne de urmat copiii şi tinerii pentru a ne ajuta sa înţelegem că în Împărăţia lui Dumnezeu sunt primiţi doar cei care au sufletul curat: Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca aceşti copii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor ( Matei 18, 3).
Sfântul Clement Alexandrinul în renumita sa lucrare Pedagogul, explică pe larg, cine sunt de fapt copiii şi tinerii la care se referă Domnul Iisus şi de ce i-a ales pe aceştia în activităţile Sale spre exemplificare.
Pedagogia înseamnă educarea copiilor. Copiii despre care vorbeşte Sfânta Scriptură suntem noi. Scriptura ne laudă în multe locuri şi în multe chipuri şi ne dă în chip alegoric felurite nume, pentru a arăta simplitatea credinţei.
Nu trebuie să înţelegem de aici că Mântuitorul ar fi fost indiferent faţă de copii şi tineri şi că nu ł-ar fi interesat aceştia, ci doar că în anumite situaţii Învăţătorul recurgea la anumite analogii pentru a se face cât mai bine înţeles de cei care îl ascultau.
Să nu uităm nici de faptul că în Epistola către Evrei (4, 14), Iisus Hristos este descris ca Arhiereu sau Marele Preot care posedă preoţia în toată plinătatea ei şi în exclusivitate.
Mijlocirea Sa sacerdotală este totală, deplină, exclusivă, aşa cum se precizează la Sfânta Liturghie în rugăciunea ce se citeşte în timpul Heruvicului: Cel ce aduci, adică celebrantul care oferă; Cel ce te aduci, adică jertfa, Ofranda care se oferă; Cel ce primeşti, adică ofranda este definitivă, decisivă; Cel ce Te împarţi, adică numai El dă la toţi Sfintele Daruri .
Problema liturgică a timpurilor noastre este aceea de a reda Liturghiei sensul ei teologic, iar teologiei dimensiunea ei liturgică. Aşa cum teologii nu-şi pot redobândi locul şi funcţia centrală în Biserică fără a se înrădăcina în însăşi experienţa Bisericii, Liturghia nu poate fi salvată de la această decadenţă prin reforme pripite, superficiale şi pur externe, menite să întâmpine nevoile vagi şi îndoielnice ale unui mitologic om modern. Căci ceea ce acest om modern, cultura sa şi societatea de fapt, caută, nu e Biserica aceea care adoptă imaginea lor, ci Biserica ce împlineşte misiunea divină, fiind oricând şi oriunde epifania, darul şi comunicarea misterului etern al mântuirii; şi fiind aceasta, va revela omului adevărata sa natură şi destin.
Teologia trebuie să redescopere ca proprie regulă de credinţă acel lex orandi al Bisericii, iar liturghia să se reveleze ea însăşi ca lex credendi.
Însă ceea ce ne înalţă şi ne ajută spre înţelegere şi înţelepciune este rugăciunea.
Mântuitorul s-a rugat atunci când avea de trecut prin sacrificiul suprem, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, şi anume răstignirea pe Cruce.
De aceea e indiscutabil faptul că rugăciunea este pentru omul simplu ceea ce este Liturghia pentru Biserică in corpore şi că nu există viaţă creştină fără rugăciune.
Ceea ce trebuie subliniat e faptul că, rugăciunea creştină, ca şi Liturghia creştină, din aceleaşi motive, este eshatologică în esenţa ei. Este efort şi trăire pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Dacă prin rugăciune înţelegem nu numai o practică şi o regulă externă ci, mai presus de orice, o întoarcere interioară a omului către Dumnezeu-acesta fiind desigur, conţinutul întregii lumi a spiritualităţii - atunci, fără îndoială, obiectul şi experienţa ei e tocmai pacea şi bucuria în Duhul Sfânt .
Observăm că se vorbeşte de nevoia unei reînnoiri spirituale, însă aceasta presupune o nouă abordare în viaţa Bisericii. Aceasta se poate realiza prin mai multă rugăciune spune Părintele Schmemann. Înseamnă, mai presus de orice, îndepărtarea şi distrugerea acelui divorţ dintre gândirea Bisericii şi experimentarea Împărăţiei lui Dumnezeu care e singurul izvor, ghid şi împlinire a acelei gândiri, singura şi ultima motivaţie a întregii acţiuni şi activităţi creştine . Ceea ce mai trebuie menţionat este faptul că această experienţă a Duhului Sfânt nu se descoperă numai din cărţi. El a fost şi este din totdeauna în mijlocul nostru, independent de fluctuaţiile teologiei şi pietăţii colective.
Este singura continuitate reală a Bisericii, singura care trebuie accentuată mai presus de orice altceva, în epoca noastră obsedadă de istorie.
Exact cum Liturghia, în ciuda tuturor reinterpretărilor şi simplificărilor, a rămas ceea ce a fost mereu, tot aşa trecerea Bisericii din status viae către status patriae, sursa vieţii reale a Bisericii, ruga, setea şi foamea omului pentru Dumnezeu cel viu, pentru o vie întâlnire cu El, a ţinut vie viaţa lumii.
Putem conchide ideea spunând că Liturghia şi rugăciunea nu sunt reînnoite pentru că ele sunt dincolo şi deasupra categoriei de reînnoire. Dar dacă, aşa cum credem şi simţim azi, avem nevoie de o reînnoire, atunci trebuie să le redescoperim ca fiind izvor şi condiţie a acesteia.
SFINŢII PĂRINŢI MODELE VREDNICE DE URMAT DE COPII ŞI TINERI
Sfinţii Părinţi au susţinut în scrierile lor rolul şi rostul pe care trebuie să îl aibă copiii şi tinerii în Biserică.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune în Omiliile sale că trebuie să avem tot timpul în minte, valoarea unică pe care o are omul în cer şi pe pământ. Nimic nu îl poate egala pentru modul în care a fost creat şi pentru constituţia sa. Datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu, ni s-a dăruit un loc de frunte între făpturi prin felul în care am fost făcuţi şi prin sufletul nostru nemuritor .
Omul a fost creat la urma celorlalte vieţuitoare, ca o încununare a întregii creaţii, pentru a fi făcut rege şi stăpân al Universului, pe care Dumnezeu îl clădise şi îl înfrumuseţase mai întâi, pentru a i-l da în stăpânire. După ce Dumnezeu a făcut şi a împodobit lumea ca pe un palat strălucind din toate părţile, a creat şi pe om, dându-i putere şi stăpânire peste acest palat şi învrednicindu-l de cea mai aleasă cinstire faţă de toate fiinţele de pe pământ. A fost creat la urmă, pentru ca toată creaţiunea de până la el s-o aibă drept casă şi masă .
Am început cu aceste idei din dorinţa de a ne reaminti demnitatea şi măreţia fiinţei noastre aşa cum este ea descrisă de Sfinţii Părinţi şi de teologii contemporani.
Şi pentru a putea să avem în jurul nostru cât mai mulţi copii şi tineri, iarăşi este necesar să căutăm să aflăm de ce au nevoie aceştia pentru a nu rămâne indiferenţi la cerinţele duhovniceşti.
Sfântul Ioan Gură de Aur în special, dar şi alţi Părinţi recunosc faptul că totul porneşte de la educaţie. De asemenea s-a discutat mai mult asupra momentului din care trebuie să înceapă educaţia în general.
Şi în multe scrieri el menţionează în fraze mai lungi sau mai scurte locul pe care se află educaţia în viaţa copiilor, a tinerilor şi a omului în general.
Lipsa educaţiei este cel mai cumplit păcat şi culmea răutăţii. Neglijenţa educaţiei înseamnă neglijarea mântuirii omului. Din lipsa de educaţie vin bolile, pagubele, tulburările şi miile de rele. Un om lipsit de educaţie este un duşman comun al tuturor şi al lui Dumnezeu, al naturii, al legilor şi al vieţii sociale.
Esenţa educaţiei este de a induce în sufletele copiilor moravuri bune, nu numai simple raţionamente: virtutea, şi nu violenţa, acţiuni bune, opere alese, şi nu simple cuvinte. Educaţia morală şi educaţia religioasă au în concepţia sa mai mare însemnătate decât educaţia intelectuală, fără însă ca aceasta să fie lăsată în părăsire. El concepe o educaţie aflată în armonie, în care moralitatea creştină să deţină întâietatea. Nu ascuţimea limbii în cele ale vorbirii şi ale ştiinţei valorează mai mult, ci curăţenia sufletească.
Idealul suprem al Sfântului Ioan despre educaţie este acela de a se instaura în sufletul copilului, chipul Domnului Hristos, nu ca simplă icoană zugrăvită pentru pasivitatea contemplaţiei, ci ca reală trăire a învăţăturii creştine în mijlocul acestei lumi.
Educaţia trebuie să aibă în vedere atât trupul cât şi sufletul. Vârsta cea mai propice pentru educaţie este aceea în care copilul însuşi simte în sufletul său, în mod natural, nevoia de un sprijin şi de un îndemn din afară. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur distinge vârsta educabilităţii de restul vârstei omului matur şi bătrân. În viaţa omului el distinge patru etape: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea.
Educaţia exercită o influeţă binefăcătoare mai ales asupra copilăriei şi adolescenţei.
Educaţia are o foarte mare însemnătate pentru copii. Între factorii hotărâtori cu privire la educaţia copilului, pe lângă persoana educatorului şi mediul cu natura din afară, Sfântul Ioan enumeră şi conştiinţa celui ce primeşte educaţia.
Sfântul Ioan Gură de Aur acordă o importanţă deosebită educaţiei, considerând-o drept cea mai mare binefacere şi cea mai nobilă dintre toate acţiunile câte pot fi săvârşite de om.
Prin educaţie se face ordine în sufletul copilului, prin educaţie se formează caracterul. Cel ce ştie a educa este mai preţios decât toţi artiştii ce ştiu să picteze şi să sculpteze.
Bunele deprinderi şi învăţături se întipăresc uşor şi profund în sufletul fraged al copilului, maleabil; însă dacă pictura ne oferă imagini exterioare prin culori, iar sculptura ne oferă statui prin dăltuirea blocurilor informe de marmură sau piatră, arta educaţiei are cel mai mare prestigiu, pentru că ea modelează partea cea mai nobilă a fiinţei umane: sufletul.
Educaţia este o artă. Ea este arta cea mai bună şi mai nobilă. Nu există artă mai mare ca educaţia, pentru că în timp ce toate celelalte arte au în vedere un folos în lumea aceasta, educaţia se săvârşeşte în vederea celei viitoare.
A educa, înseamnă a purta grijă de copii şi de tineri în ce priveşte curăţenia sufletească şi buna-cuviiţă, a creşte un copil moral, om drept, a-l creşte în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te ingriji de mântuirea sufletului lor.
Educaţia după Sfântul Ioan Gură de Aur, este mai necesară decât orice alt bun al vieţii omeneşti. Cel mai mare păcat, care le întrece pe toate celelalte şi care atinge maximul răutăţii, este lipsa de educaţie a copiilor şi tinerilor, pentru că un copil fără educaţie duşman şi vrajmaş comun al tuturor, şi al lui Dumnezeu, şi al naturii şi al legilor şi al vieţii de obşte, a noastre a tuturor . Copilul fiind lipsit de experienţă, de judecată şi înclinat spre uşurătate are neapărată nevoie să fie educat.
După copilărie vine vârsta adolescenţei, peste care suflă cele mai puternice vânturi. La această vârstă, pasiunile sufletului iau proporţii mari şi se aprind, tentaţiile sunt mari, germenul răutăţii se dezvoltă şi apar poftele şi tendinţele spre păcat.
La această vârstă au loc convertiri nu numai pentru horărâri mari, dar şi pentru sincera trăire a vieţii creştine. Şi dacă lângă aceşti copii şi tineri nu ne aflăm noi slujitorii Domnului, furtuna vieţii care se abate asupra lor nu va întâmpina nici un obstacol.
După această vârstă a adolescenţei urmează cea a maturităţii, când omul ia conducerea celo gospodăreşti, cu căsatoria, creşterea copiilor şi când iarăşi sosesc alţi duşmani sufleteşti, ca avariţia şi invidia .
Sfântul Vasile cel Mare ne vorbeşte foarte mult despre cum să realizăm educaţia copiilor şi tinerilor în mod progresiv şi să ne îngrijim de particularităţile vârstei fiecăruia de la caz la caz.
Din pricina vârstei spune în Omilia către tineri că nu pot fi înţelese întotdeauna adâncurile învăţăturilor Sfintei Scripturi, de aceea trebuie să exersăm mai dinainte ochiul sufletului ca în umbră şi în oglindă, cu alte învăţături care nu se deosebesc cu totul de ale noastre, asemănându-ne cu soldaţii care fac exerciţii de luptă când se află pe câmpul de instrucţie: aceştia antrenându-şi mâinile şi picioarele capătă o deosebită dibăcie, aşa că datorită instrucţiei devin victorioşi în luptă. Trebuie să ştim că în faţa noastră stă cea mai mare luptă dintr toate luptele, pentru care trebuie să facem totul şi să ne străduim, cât ne stă în putinţă, pentru pregătirea acesteia. Trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii, de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului. După cum boiangii pregătesc mai întâi cu oarecare operaţii obiectul care să primească vopseaua, iar în urmă îl colorează, purpuriu sau altfel, tot aşa şi noi, dacă voim ca slava binelui să rămână tot timpul nedespărţită de noi, să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină după ce am fost iniţiaţi mai întâi în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să îndreptăm privirile şi spre lumina lui .
După cum însuşirea unui pom este de a face un fruct bun şi frumos, dar şi frunzele care se mişcă pe ramuri, dau pomului oarecare podoabă, tot aşa şi sufletul: fructul lui este mai cu seamă adevărul, dar nu-i lipsit de frumuseţe dacă e împodobit cu înţelepciune, aşa precum frunzele oferă fructului înveliş şi înfăţişare frumoasă .
Tot la Sfântul Vasile cel Mare găsim şi îndemnul de a îndemna pe copii şi tineri la lecturarea tuturor cărţilor, însă întotdeauna să aibă drept model albina: după cum celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau frumuseţea florilor, iar albinele pot lua din flori şi mierea, tot aşa şi aici oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai plăcutul şi frumosul pot să scoată din ele şi ceva folositor pentru suflet.
Trebuie deci să citiţi şi voi scrierile autorilor profani aşa cum fac albinele, acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşează, ci i-au cât le trebuie pentru lucrul lor iar restul lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, restul să lăsăm cu plăcere .
Aşadar, se cuvine chiar de la început să cercetăm pe fiecare dintre învăţături, să o adaptăm scopului urmărit şi să primim mai întâi scrierile care ne învaţă spre bine.
Oprindu-ne puţin şi la Sfântul Clement Alexandrinul pe care l-am mai amintit deja, el afirmă că pedagogia - educaţia- nu poate fi concepută în afara credinţei, care este cea care o umple de sens. Orice pedagogie umană care rămâne în afara revelaţiei divine şi a harului divin nu este mântuitoare. Numai în sfera credinţei, care duce la întâlnirea personală cu Hristos, este posibilă o pedagogie mântuitoare. Numai în sfera credinţei, care duce la întâlnirea personală cu Hristos, este posibilă o pedagogie mântuitoare, care să îl poată salva pe om din determinismul morţii.
Pedagogia propusă de Clement este singura cale sigură şi singura capabilă să îl conducă pe om către mântuire. Funcţia precisă a pedagogului este aceea de a conduce copilul către un nou mod de viaţă, conformă cu poruncile divine .
Inaintând puţin pe firul cercetării mele am rămas plăcut surprins de faptul că învăţăturile Sfinţilor Părinţi referitoare la importanţa prezenţei tinerilor în viaţa Bisericii, se pot regăsi presărate şi în scrierile mai noi atât a teologilor cât şi a laicilor.
Ideea importanţei educaţiei religioase a copiilor şi tinerilor o găsim şi la marele psiho-pedagog creştin Constantin Cucoş care vorbeşte într-o scriere a sa în felul următor: Educaţia tineretului în spirit religios este o problemă de îmbogăţire şi continuitate spirituală la nivel individual sau social. O societate izbândeşte şi rezistă în istorie şi prin forţa religiei pe care o practică. Misionarismul nostru creştin, urmărind întărirea credinţei şi apărarea împotriva sectarismului şi ateismului de factură destructivă, ar putea favoriza educaţia religioasă. Să ne gândim la Istoria Românilor, în care credinţa creştină a jucat rolul de scut şi factor de rezistenţă în faţa vitregiilor vremurilor .
Tendinţa împlinirii fiinţei umane este presupusă de conştiinţa religioasă. Impactul acesteia faţă de climatul social este de netăgăduit. Datorită religiei, omul şi societatea se înscriu pe făgaşul progresului firesc. Punctul de plecare al educaţiei creştine scria Simion Mehedinţi e acesta: perfecţiunea nu e cu putinţă, e posibilă totuşi perfecţionarea. A face deci din poporul nostru un popor de sfinţi, asta nu stă în cadrul firii omeneşti. Să-l apropiem însă de învăţăturile educaţiei, asta se poate oricând. Şi tot cunoscutul om de cultură invocat atrăgea atenţia asupra caracterului dăunător al constrângerii în realizarea educaţiei religioase. Putem merge pe urmele lu Iisus, dar nu prin legi şi regulamente, ci prin oameni, punând la posturile de comandă pe cei cu reală înzestrare etică şi impunând maselor regimul de muncă cel mai potrivit cu nevoile fazei de civilizaţie şi de cultură în care ne aflăm, pentru a da oamenilor de rând măcar bune deprinderi . Îndemnul cu care rămânem de la aceşti mari scriitori creştini laici, constă în aceea că întotdeauna calitatea educaţiei religioase este imprimată şi de cea a oamenilor care o realizează.
Aceste consideraţii pe care le-am punctat sper că ne-au ajutat să înţelegem pe fiecare că Sfinţii Părinţi prin viaţa şi scrierile lor pe care ni le-au lăsat au dat dovadă de o grijă deosebită în activitatea lor pastorală copiilor şi tinerilor.
Scrierile lor dedicate educaţiei creştine, ne pot fi de un real folos în alcătuirea paşilor pe care îi avem de urmat în atragerea tinerilor în Biserică.
De aceea viaţa lor se cade să fie şi pentru noi un imbold în a ne strădui spre a face cât mai mult în Ogorul Domnului pentru a atrage un număr cât mai mare de copii şi tineri printre noi, implicându-i în viaţa spirituală a parohiilor noastre.
CONCLUZII
Având coordonatele teoretice, legate de importanţa educării religioase a copiilor şi tinerilor, nu ne rămâne decât să căutam cele mai bune mijloace de transmitere a acestora şi celor care au o pregătire mai puţin religioasă.
Fie că avem în minte îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, care ne-a spus că trebuie să transformăm cât mai multe suflete şi să le facem asemenea unui suflet de copil pure, fără de păcat, fie pe cel al Sfinţilor Părinţi care l-a rândul lor au comentat pe larg învăţăturile Domnului pentru ca noi să nu mai avem nici o scuză că nu am înţeles sau nu am putut să facem ceea ce ne cerea nouă datoria de slujitori ai turmei Lui.
De aceea să nu uităm că în zilele noastre este nevoie de o strategie misionară activă şi integrală, de implicare mai ales a copiilor şi tinerilor în viaţa Bisericii şi nu una defensivă. Căci problema misionară nu se află numai în afară, în ceea ce fac alţii, în prozelitism, ci şi înlăuntrul Bisericii, în ceea ce ar trebui să facă şi nu fac misionarii ei.
O modalitate prin care să fie implicaţi copiii, elevii şi tinerii în viaţa parohiei este aceea de a fi iniţiaţi în credinţa şi morală creştină ortodoxă prin intermediul Sfintei Liturghii şi a altor programe religioase pentru tineret. Participarea la societatea civilă pentru a da mărturie creştină .
Scoaterea lor din anonimat şi monotonie a tinerilor va duce la dorinţa lor de a trăi creştineşte, prin rugăciune, asceză, ascultare de Dumnzeu şi iubire totală.
O altă modalitate de atragere a acestora este aceea a organizării unei bune catehizări, încât aceasta să devină atrăgătoare, şi acest obiectiv se poate atinge prin dialogul sincer şi prin abordarea unor probleme specifice adolescenţei: contestaţii, schimbări sentimentale şi caracteriologice, sexualitate etc.
Reorganizarea şi reînnoirea efortului de catehizare a tineretului va conduce la o renaştere liturgică, atât de necesară, pentru ca parohia împreună cu Biserica ei să devină iarăşi centrul vieţii tuturor celor care fac parte din ea.
O vorbă frumoasă a Prea Sfinţitului Irineu episcop de Ekaterinburg şi Irbit spune că trebuie să ne simţim măguliţi de ideea că o mare parte din îdemnurile le pe care le împărtăşim tinerilor în programele de catehizare, nu se mai uită niciodată.
Trebuie să ştim că se mai întâmplă uneori, ca unii copii şi tineri care deveniseră buni fii duhovniceşti să se abată de la drumul cel bun, dar pe neaşteptate aceştia se trezesc cu o putere de neînfrânt din acel vis urât, când îşi amintesc de frumuseţea anilor fericiţi ai copilăriei şi tinereţii.
Încep să îşi aducă aminte de rugăciunile simple, copilăreşti, pe care le-au învăţat din gura mamei şi a preotului, acele învăţături simple pe care le-au primit de la aceştia.
Cel ce a uitat de rugăciuni şi trăieşte în fărădelege îşi va aminti la culcare fără să vrea, cum l-a învăţat mama să se închine seara, cum îşi făcea semnul crucii, şi începe să se închine din nou.
Această amintire a zilelor fericite ale copilăriei i-a făcut pe mulţi să se trezească din coşmarul păcatelor şi să revină la Dumnezeu .
De aceea dacă noi nu ne străduim să ne facem loc în viaţa acestor copii şi tineri nu vom putea să sperăm că aceştia vor putea să se trezească cu gândul la Dumnezeu şi sa revină la viaţa plăcută Lui.
Închei prin a face apel să ne străduim cu toţii cât mai mult la regenerarea spirituală a neamului, în special a copiilor şi tinerilor, ajutându-i să descopere iubirea curată cum spunea atât de frumos Părintele Prof. Ilie Moldovan.
În faţa adevărului că ne piere neamul, nu putem aşadar, rămâne nepăsători. Departe de noi de a crede că nu mai e nimic de făcut. În descoperirea iubirii curate se află marea noastră nădejde. Ea nu este o simplă speranţă ce ne-o inspiră existenţa înfiorată ce continuă să svâcnească încă exuberantă în jurul nostru şi nici fluidul misterios de lumină ce se revarsă în întreg cosmosul. Deşi sunt şi acestea garanţiile vieţii. Nădejdea noastră se află în iubirea în care este prezent Hristos, biruitorul morţii. Căci iubirea este moartea tuturor plăcerilor vinovate şi învierea marilor idealuri ale sfinţeniei şi desăvârşirii vieţii, singurele puteri în stare să aducă cu ele regenerarea neamului. La această operă pe care Mântuitorul Însuşi o săvârşeşte pentru noi, cei întâi chemaţi suntem noi educatorii creştini: părinţi şi duhovnici, profesori de religie şi diriginţi la elevi .

BIBLIOGRAFIE
1.*** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă ale Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991.
2. Clement Alexandrinul, Pedagogul, în Colecţia PSB, nr. 4, traducere de pr. D. Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982.
3. Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre cum se cade să-şi crească părinţii copiii, Editura Deisis, Sibiu, 2000.
4. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări; Omilia a XXII-a, către tineri, Colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, pp.566-582.
5. Sfântul Irineu de Ekaterinburg, Educaţia religioasă. Învăţături pentru copii şi tineri, Editura Sophia, Bucureşti, traducere de Diana Potlog, 2007.
6. Bel, Valer, Misiune, parohie, pastoraţie, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, Ediţia a II a, 2006.
7. Benga, Cristina, Idealul educaţional în pedagogia creştină: Clement din Alexandria, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Fericitul Augustin, Editura Sophia, Bucureşti, 2009.
8. Bria, pr. prof. univ. dr. Ion, Spre plinirea Evangheliei, Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.
9. Călugăr, Dumitru, Catehetica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1976.
10. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Ediţia a II a, revizuită şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
11. Cucoş, Constantin. Educaţia religioasă, conţinut şi forme de realizare, E.D.P., Bucureşti, 1996.
12. Centrul pentru Studii de Teologie Aplicată al Mitropoliei Olteniei, Tinerii şi Biserica în zilele noastre, Ediţia a II a adăugită şi îmbunătăţită, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.
13. Gordon, Vasile, Biserica şi Şcoala (Analize omiletice, catehetice şi pastorale), Editura Christiana, Bucureşti, 2003.
14. Metallinos, D. Gheorghios, Parohia-Hristos în mijlocul nostru, traducere de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004.
15. Moldovan, pr. prof. Ilie, Adolecenţa, preludiu la poemul iubirii curate-Viaţa intimă a elevului de liceu în perspectiva educaţiei creştine ortodoxe-, Ediţia a II a, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.
16. Necula, pr. univ. conf. dr. Constantin, Tinerii şi ispitele modernismului, Editura Agnos, Sibiu, 2008.
17. Schmemann, Alexander, pr. Biserica, lume, misiune, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.
18. Stamate, pr. lect.dr. Marin, Educaţia creştină în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2003.
19. Simion Mehedinţi-Soveja, Altă creştere-Şcoala muncii, Editura Axia, Craiova, 2003.
20. Şebu, pr. prof. dr. Sebastian, Opriş, Monica, prof.; Opriş, Dorin, prof., Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
21. Spiliotis, G., Părinţii duhovnici şi copiii, (Educaţia tinerilor în conformitate cu învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre), traducere din limba greacă de Ilioniu Georgeta-Mariana, Editura Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2006.