Ce a însemnat recunoaşterea autocefaliei pentru Biserica Ortodoxă Română?

Biserica Ortodoxă Româmă a avut de parcurs în decursul istoriei o perioadă destul de lungă pâna la recunoaşterea autocefaliei.
Cuvântul de autocefalie vine din limba greacă aşa cum se întâmplă şi cu alţi termeni bisericeşti care ne-au rămas până în zilele noastre.
Aşadar prima silabă a cuvântului autos, se traduce prin sine însuşi şi kefali - cap, înţelegându-se prin aceasta în limbajul bisericesc independenţa unei unităţi bisericeşti constituită la nivel sinodal în cadrul Ortodoxiei ecumenice, faţă de o altă unitate bisericească, de acelaşi nivel organizatoric, independenţă înţeleasă în plan jurisdicţional, administrativ, şi nu în planul învăţăturii de credinţă, unde se păstrează în mod firesc şi ferm unitatea între toate Bisericile Ortodoxe surori de pretutindeni.
În Biserica noastră a existat o oarecare autonomie chiar de la întemeierea primelor comunităţi creştine pe teritoriul Scytiei, dar un nou orizont al organizării bisericeşti s-a deschis odată cu realizarea Unirii Principatelor în anul 1859 în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Realizarea unirii a creat premiza şi cadrul propice spre o organizare bisericească pe un plan superior. Este ştiut şi faptul că Biserica s-a organizat infleunţată fiind de cea de stat.
Acest lucru s-a accentuat în cea de-a doua parte a domniei lui Cuza, odată cu aprobarea Legii secularizării averilor mănăstireşti, problema unificării sinodale şi a autocefaliei devenise o chestiune la ordinea zilei, care se aştepta să fie cât mai repede rezolvată.
În ciuda acestor demersuri interne de recunoaştere a autocefaliei de către Patriarhia ecumenică acest lucru nu s-a realizat prea uşor şi nici prea curând a fost nevoie să mai treacă câteva decenii până la finalizarea acestui act istoric.
Dincolo de interesele unora care nu doreau să piardă influenţa şi foloasele materiale pe care le avea de la Biserica noastră, ierarhii de la acea vreme au arătat cu destoinicie că a venit timpul să demonstrăm tuturor că putem îndeplini condiţiile pe care le cer canoanele stabilite de Sfinţii Părinţi la Sinoadele de odinioară pentru a ne fi recunoascută autocefalia.
Dintre acestea amintim pe cele esenţiale: păstrarea dogmelor neschimbate, maturitatea în autoconducerea vieţii bisericeşti, număr suficient de ierarhi adică peste 3-4, număr suficient de preoţi, venituri suficiente pentru procurarea materialelor necesare, dorinţa de a fi autocefali atât din partea clerului superior cât şi inferior, manifestarea benevolă printr-un document oficial sinodal, tratarea aceste probleme cu statul pe teritoriul care se află, comunicarea prin scrisori oficiale tuturor celorlate Biserici autocefale, rugându-le să o recunoască în familia Bisericilor autocefale.
Aşadar recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române la 25 aprilie 1885, a demonstrat încă odată că această instituţie ajunsese la o maturitate care îi era imperios de necesară în acele vremuri grele şi aceasta a ajutat-o în evoluţia sa pe mai departe pentru a putea atinge şi celelalte scopuri pe care şi le propusese.

PREOT DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA INDEPENDENŢA