Sfinte, izbăveşte de toate nevoile pe toţi cei ce aleargă către tine, la dumnezeiasca pomenire a ta cea purtătoare de lumină şi cu raze strălucitoare; că ai îndrăznire către El, şi poţi să izbăvesti din nevoi pe cei ce cu dragoste Îi cântă lui Dumnezeu…(ACATISTUL SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL)
BULETINUL PAROHIEI
SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL
INDEPENDENŢA
FOAIE PENTRU ÎNTĂRIRE SUFLETEASCĂ ŞI MISIUNE CREŞTINĂ
ANULII, NR. 8, 2011
Apare cu binecuvântarea Preasfinţitului Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor
FRAGMENT DIN PASTORALA DE CRĂCIUN 2010
...Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu este un eveniment care nu numai că a schimbat cursul istoriei, ci i-a dat şi un sens acesteia. Această lumină de speranţă, noi creştinii, trebuie să o vestim tuturor în mijlocul cărora ne este dat să trăim, bărbaţi şi femei, care caută un sens o speranţă, şi care aşteaptă ca bunătatea să învingă ipocrzia şi să se înmulţească în jurul nostru. Dacă astăzi noi creştinii ne bucurăm, trebuie să fim convinşi că această bucurie nu este un privilegiu rezervat numai nouă, ci un dar pe care să îl împărtăşim tuturor. Crăciunul este aşadar, pentru noi toţi o invitaţie la credinţă, bucurie, iubire şi speranţă, iar acestea trebuie împărtăşite tuturor, pentru ca bucuria noastră să fie deplină...Al vostru arhipăstor sufletesc, stăruitor în rugă către Dumnezeu pentru pace şi bunăvoire pentru sporite rodiri în Iisus Hristos, Domnul păcii,
Vincenţiu Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor
SĂRBĂTOAREA CRĂCIUNULUI LA ROMÂNI: IMPORTANŢĂ ŞI SEMNIFICAŢII
Şi în anul acesta ne-a ajutat Bunul Dumnezeu să ne apropiem de marea Sărbătoare a Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Unii dintre fraţii nostri creştini au înţeles importanţa acestui Praznic şi ne-am bucurat atunci când ne-am gasit cu toţii în Sfânta Biserică la slujba din această zi sfântă.
Au dat curs invitaţiei mele şi au lăsat toate pregătite pentru sărbătoare şi pentru o perioadă de timp au ales să vină în Casa lui Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru toate câte are pe masă.
Sper că şi anul acesta să fie şi alţi creştini care sa-şi propună să lase grijile lumeşti şi să-şi dorească să vină alături de noi pentru a ne ruga împreună în această zi sfântă de Crăciun.
Aceasta este cea mai mare mulţumire pe care o poate aduce creştinul pruncului Iisus care S-a născut acum mai bine de două mii de ani pentru mântuirea noastră a tuturor.
El se năştea într-o iesle săracă din Betleem ca Om pentru ca noi să avem viaţă veşnică alături de Dumnezeu şi de Sfinţii Săi.
Aşa cum păstorii şi magii de la răsărit au venit să I se închine şi să-I aducă daruri la acea vreme, nouă celor de astăzi ni se cere să venim la Sfânta Biserică să luăm parte la Sfânta Liturghie din ziua de Crăciun, să iertăm pe cei ce ne-au greşit ca multă răsplată să primim de le El.
Mântuitorul aşa cum trimite binecuvântare tuturor de Sfintele Paşti când Sfânta Lumină se poagoară la mormântul sfânt din Ierusalim, în fiecare an fără întrerupere aşa trebuie să nu uităm şi să arătăm o atenţie deosebită şi Sărbătorilor închinate Naşterii Domnului.
Fiecare dintre noi ar fi bine să îşi dorească să se nască şi el la o viaţă cu mai multă bunatate în suflet şi iubire pentru aproapele pentru a demonstra celor care încă nu au credinţă vie că Mântuitorul s-a născut şi pentru ei în peştera săracă.
Dacă noi cei care ne declarăm creştini ne vom strădui să respectăm puţin câte puţin din aceste învăţături vom observa că putem să schimbăm pe cei din jurul nostru să devină şi ei mai buni şi mai credincioşi şi vom primi răsplată mare de la Dumnezeu atât aici pe pământ dar şi în viaţa de dincolo.
Datorie care ne revine tuturor de a sărbători cât mai creştineşte cu cumpătare în toate şi cu gândul şi la cei mai necăjiţi care nu au ce pune pe masă în aceste zile de sărbătoare.
PR. DANIEL NOAPTEŞ
DESPRE CREDINŢA CREŞTIN-ORTODOXĂ
Cînd vorbim despre credinţa crestină, întelegem că aceasta este virtutea, adică puterea prin care primim ca adevăr neîndoielnic tot ce ne-a descoperit Dumnezeu si ne învată Sfînta Biserică Ortodoxă pentru mântuirea noastră. Prin credintă cunoaştem ceea ce nu putem vedea si adeverim ceea ce nădăjduim de la Dumnezeu, cum citim în Sfînta Scriptură : «Credinta este încredintarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute» (Evrei XI, 1). Una din îndatoririle de căpetenie ale fiecărui crestin ortodox este de a sti ce crede si cum crede ; de a cunoaste cuprinsul dreptei sale credinte, pentru a nu fi amăgit de învătături gresite si deşarte. El este chemat să-si însusească această învătătură cu mintea, nu însă mai puţin cu simţirea şi mai ales cu voinţa, pentru că de Dumnezeu nu te poţi apropia decît ducând o viată în curătie sufletească si trupească, cum lămurit ne învată sfântul Grigorie Teologul, zicând : «Nu este în puterea oricui să cugete despre Dumnezeu, fiindcă aceasta pot să o facă numai cei care s-au cercetat cu de-amănuntul, ...care si-au curătit sufletul si trupul sau care cel putin se silesc să se curete». Învătătura crestină ortodoxă pe care avem datoria să o cunoastem, ne-a dat-o Dumnezeu însusi prin Fiul Său întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos. Mântuitorul Hristos ne-a adus învătătura dumnezeiască, despre care Însusi mărturiseste : «învătătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis» (Ioan VII, 16) si a propovăduit-o în vremea cît a locuit între oameni. După El, sfintii apostoli şi urmasii lor au răspândit această învătătură «până la marginile lumii» cunoscute atunci, iar iubitorii de Dumnezeu au îmbrătişat-o cu adîncă şi curată evlavie. În curgerea vremii s-a ivit nevoia ca învăţătura descoperită şi împărtăsită nouă prin viu grai de Mîntuitorul Iisus Hristos, să fie prinsă în scris, de sfinţii scriitori, ca astfel nimic să nu se piardă din cele ce ne-a lăsat El. Aceasta o aflăm în Sfînta Scriptură a Noului Testament, ca si în Sfînta Traditie, cum se va arăta acest lucru, mai amănuntit, în alt loc din această carte. Tot între timp s-au ivit si învăţături greşite, erezii, mai ales din pricină că unii dintre crestini au vrut să pătrundă numai cu mintea lor, lipsită de luminile si aripile credintei, adevărul dumnezeiesc care covârseste orice minte. Neputîndu-l întelege, ereticii au răstălmăcit învăţătura Mântuitorului, propovăduită de sfinţii apostoli. Ca urmare, spre a-i feri pe credinciosi de alunecare în rătăciri, Sfînta Biserică, prin sinoadele ecumenice, la care au luat parte toţi episcopii săi, a statornicit si formulat pe baza Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, dreapta credintă ortodoxă, în dogme si hotărîri, sub asistenta Duhului Sfînt. Astfel, învătătura credintei crestine se cuprinde pe scurt, dar in cuvinte lămurite, în Simbolul Credintei, care a fost alcătuit de sfintii părinti la întîiul sinod ecumenic de la Niceea (325) si în al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol (381). Simbolul acesta numit si «Crezul», nu este numai o scurtă si clară mărturie a învătăturii de credintă crestină, ci si o mărturisire de credintă pe care trebuie s-o cunoască si s-o facă fiecare crestin în parte. De aici, obligativitatea învătării, de către fiecare crestin, a Crezului. (extras de pe site-ul www.sfaturiortodoxe.ro)
CUVÂNT PENTRU COPII
Pentru anul acesta vă voi aminti alte obiceiuri frumoase pe care dragi copii suntem datori sa le păstrăm şi să le transmitem generaţiilor viitoare.
La sate, Naşterea Mântuitorului este anunţată prin obiceiul de a merge cu colindul şi cu Steaua. De asemenea, o veche tradiţie este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoţii comunităţii locale cu icoana Naşterii Domnului, binecuvântându-se casele şi creştinii.
Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului şi Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la Naşterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul naşterii, copiii - câte trei, ca cei trei magi - merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare...”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”, casele frumos împodobite îşi primesc colindătorii. Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. Timp de 40 de zile înainte de sărbători creştinii respectă Postul Crăciunului. A consemnat prof. ROMICA NOAPTEŞ Redacţia Redactor: Pr. Dănuţ(Daniel) Noapteş Secretar de redacţie: Romica Noapteş Email: parinteledaniel2009@yahoo.com
Telefon contact: 0723071018
SFINTELE SĂRBĂTORI ÎNCHINATE NAŞTERII DOMNULUI VĂ DORIM SĂ LE PETRECETI ÎN PACE ŞI BUCURIE DUHOVNICEASCĂ DE LA CEI MICI PÂNĂ LA CEI MAI ÎN VÂRSTĂ!
luni, 19 decembrie 2011
joi, 11 august 2011
NUMARUL SAPTE AL BULETINULUI PAROHIAL AUGUST 2011
Proorocule şi Înaintemergătorule al venirii lui Hristos, după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi, cei ce cu dragoste te cinstim că nerodirea celei ce te-a născut şi amuţirea părintelui tău s-au dezlegat întru mărită şi cinstită naşterea ta, şi întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduieşte. (TROPARUL NAŞTERII SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL)
BULETINUL PAROHIEI
SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL
INDEPENDENŢA
FOAIE PENTRU ÎNTĂRIRE SUFLETEASCĂ ŞI MISIUNE CREŞTINĂ
ANULIII, MAI-AUGUST, NR. 7
PRAZNICUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI ÎN TRADIŢIA CREŞTIN-ORTODOXĂ
Sfânta Tradiţie spune despre Maica Domnului că a murit ca orice fiinţă omenească, adormind aşa cum indică şi numele sărbătorii. Ea a murit aşa cum mor toţi oamenii, nu în mod voluntar ca Fiul ei, ci prin necesitatea naturii ei umane muritoare care este indisolubil legată de stricăciunea acestei lumi. Apostolii au fost aduşi în mod miraculos la acest eveniment şi au fost cu toţii prezenţi, cu excepţia Sfântului Apostol Toma, atunci când Maica Domnului a trecut din această viaţă.
Apoi, ea a fost înmormântată. Apostolul Toma a ajuns câteva zile mai târziu; dorind să o vadă încă o dată, i-a convins pe ceilalţi să deschidă mormântul Maicii Domnului. Atunci Apostolii au descoperit că trupul Ei nu mai era în mormânt. Acest moment este pentru noi pârga (primul rod) al învierii de obşte a credincioşilor, care va avea loc după a doua venire a lui Hristos. Praznicul poartă numele de Adormirea Maicii Domnului, pomenind trecerea ei din această viaţă, cuvântul Adormire traducând grecescul Koimisis, care înseamnă adormirea întru moarte (de aici vine cuvântul cimitir).
La fel ca şi în cazul Naşterii Sfintei Fecioare, sau în cazul Intrării în Biserică, nici pentru Adormirea Maicii Domnului nu există referinţe istorice sau biblice pentru această sărbătoare. Biserica Ortodoxă propovăduieşte că Maica Domnului este fără de păcat, dar şi că Fecioara Maria a avut nevoie cu adevărat să fie mântuită de Hristos - mântuită de încercări, suferinţe şi moarte din lumea aceasta. Ea a murit cu adevărat şi apoi a fost luată la Cer de Fiul ei, ca Maică a Vieţii, şi ia deja parte la viaţa fără de sfârşit din Împărăţia Cerurilor. Această viaţă în rai este pregătită şi promisă tuturor care "ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îl păstrează"
Sărbătoarea este precedată de 14 zile de post, cu dezlegare la untdelemn, vin şi peşte în ziua Praznicului Schimbării la Faţă (6 august), indiferent în ce zi ar cădea. În zilele de peste săptămână din post, se slujeşte ori Paraclisul Mare al Maicii Domnului (slujbă de implorare) ori Al doilea paraclis al Maicii Domnului. Dacă ziua praznicului cade miercuri sau vineri, se dezleagă la peşte.
Praznicul Adormirii Maicii Domnului este unul din cele mai îndrăgite sărbători pentru credincioşii ortodocşi români, mai ales datorită evlaviei deosebite a românilor faţă de Născătoarea de Dumnezeu. Un foarte mare număr de biserici şi de mănăstiri poartă acest hram. În multe locuri, cu această ocazie se organizează pelerinaje la mănăstirile care îşi sărbătoresc astfel ocrotitoarea. Sate şi comunităţi întregi vin împreună în aceste pelerinaje.
Credincioşii vin încă din ajunul Praznicului, în 14 august şi participă la slujbe, care în multe locuri au un fast deosebit. Astfel, slujba Vecerniei se prelungeşte cu o Priveghere care în unele locuri durează până foarte târziu în noapte sau chiar toată noaptea.
La slujba de înainteprăznuire se mai cântă în multe biserici şi mănăstiri din România şi Prohodul Maicii Domnului, o cântare special alcătuită pentru noaptea dinaintea praznicului, construită după modelul Prohodului Domnului şi pusă pe linia melodică a celor trei stări ale acestuia.
În pauzele dintre slujbe, credincioşii cântă, în unele locuri, şi alte cântări (extra-liturgice) închinate Maicii Domnului, numite în Ardeal pricesne, care exprimă grija Născătoarei de Dumnezeu pentru oameni, precum şi afecţiunea profundă a credincioşilor faţă de Cea pe care o numesc Măicuţa Domnului. Unele dintre acestea sunt de o surprinzătoare familiaritate: "Am venit, Măicuţă, să te mai vedem / şi să-ţi spunem dorul pe care-l avem..."
Poate cel mai cunoscut pelerinaj de Adormirea Maicii Domnului este, în România, cel de la Mănăstirea Nicula, păstrătoarea unei cunoscute Icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Aici credincioşii se adună cu sutele de mii. Foarte mulţi, în semn de evlavie faţă de Maica Domnului, al cărei ajutor îl cer şi îl primesc, fac, la vremea praznicului, înconjurul bisericii (o dată sau de trei ori) în genunchi, aşteptând apoi cu răbdare ore şi chiar zile la rând pentru a ajunge să se închine Icoanei Maicii Domnului. În afara slujbelor, în ziua praznicului se organizează în multe locuri, pe lângă mănăstiri sau şi în oraşe, târguri şi serbări populare.
Vă invit şi vă îndemn să participaţi în data de 15 august la slujba închinată acestei mari Sărbători pentru a primi binecuvântarea Maicii Domnului şi vindecarea de toate bolile sufleteşti şi trupeşti de care suferim cu toţii.
PR. DANIEL NOAPTEŞ
IMPORTANŢA CELOR 40 DE SFINTE LITURGHII
Cu toţii cunoaştem că cea mai importantă slujbă din cadrul cultului creştin-ortodox este SfântaLiturghie. Şi de aceea m-am gândit să vă readuc aminte că în perioada aceasta de vară timp de patruzeci de zile vom săvârşi Sfânta Liturghie. Mare este numărul creştinilor care au citit şi au aflat că pomenirea celor vii şi a celor adormiţi din timpul celor patruzeci de Sfinte Liturghii le aduce multe împliniri şi relizări aici pe pământ, sănătate, iar celor adormiţi le aduce iertare de păcate. Săvârşirea celor patruzeci de Sfinte Liturghii în această perioadă este o ocazie unică pentru cei care spun că urăsc aglomeraţia din Sfânta Biserică din zilele de Sărbători şi de Duminică şi îşi doresc să cunoască mai bine credinţa noastră creştină şi frumuseţea slujbelor care le săvârşim îi invităm acum să vină şi să participe în număr cât mai mare. Rugăciunea săvârşită în Sfânta Biserică alături de alţi creştini este mult mai puternică şi aduce mult folos tuturor. PR. DANIEL NOAPTEŞ
CUVÂNT PENTRU COPII
Fiindcă tot a făcut Părintele această introducere frumoasă în rândurile de mai sus despre importanţa celor patruzeci de Sfinte Liturghii am ales şi eu pentru acest număr o istorioară de suflet folositoare celor care iubesc această slujbă de căpătâi a noastră a creştinilor.
Un scriitor în vizită la Sfântul Mormânt a cunoscut un călugăr de acolo. Acesta, referindu-se la părinţii săi, i-a spus următoarele: „Tatăl meu era sărac dar foarte evlavios şi când se săvârşea Liturghia îl aştepta pe preot la poarta bisericii. în schimb mama nu era credincioasă şi rar dădea pe la biserică. Duminica prefera să stea acasă, să gătească pentru familie şi să facă treburile casei. Când au murit părinţii mei, i-am văzut pe amândoi în vis. Tatăl meu se găsea într-o grădină frumoasă, minunată şi acolo se bucura de fericirea Raiului, mama însă îmi zicea cu mare durere: dă-mi copilul meu şi mie să mănânc puţin din farfuria ta. Mi-e foame!
A doua zi când m-am trezit, mă gândeam că dacă mama este moartă, ce fel de mâncare mai poate să poftească? Cu siguranţă avea nevoie de hrană duhovnicească!
Fără ezitare am mers la Mănăstirea sfântul Sava şi am dat cele necesare, cu rugămintea să facă 40 de Liturghii pentru mama, ca Dumnezeu s-o înalţe puţin şi să fie împreună cu tata, să se bucure şi să aibă parte de fericirea Raiului.
Inainte, însă, să se încheie cele 40 de Liturghii l-am văzut în somn pe tata zicându-mi cu o figură posomorâtă:
- De ce m-ai lipsit de partea mea?
Vă asigur, a zis călugărul, că am roşit, de jenă. N-am ştiut ce să răspund!
A doua zi am anunţat să adauge imediat şi numele tatălui meu la sărindar şi când s-a terminat am mai dat încă unul pentru amândoi. După aceea am văzut că sunt liniştiţi şi mulţumiţi, fără să mă mai tulbure. De atunci au trecut mai mult de 20 de ani şi continuu fac parastase pentru ei şi dau sărindare, ca să aibă mai multă odihna în Domnul.
Iată dragi creştini cât de mult poate folosi rugăciunea pentru cei care ne-au fost dragi atunci când erau pe pământ. De fapt singurul lucru cu care îi mai putem ajuta este doar rugăciunea.
Rubrică realizată de pe site-ul www.tezaurul-ortodox.com
A consemnat prof. ROMICA NOAPTEŞ
CEI CARE DORIŢI SĂ CITIŢI BULETINUL PAROHIEI PE INTERNET ÎL GĂSIŢI LA ADRESA: http://www.parinteledanielnoaptes.blogspot.com
Redacţia Redactor: Pr. Dănuţ(Daniel) Noapteş Secretar de redacţie: Romica Noapteş Telefon contact: 0723071018 Email: parinteledaniel2009@yahoo.com
.
BULETINUL PAROHIEI
SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL
INDEPENDENŢA
FOAIE PENTRU ÎNTĂRIRE SUFLETEASCĂ ŞI MISIUNE CREŞTINĂ
ANULIII, MAI-AUGUST, NR. 7
PRAZNICUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI ÎN TRADIŢIA CREŞTIN-ORTODOXĂ
Sfânta Tradiţie spune despre Maica Domnului că a murit ca orice fiinţă omenească, adormind aşa cum indică şi numele sărbătorii. Ea a murit aşa cum mor toţi oamenii, nu în mod voluntar ca Fiul ei, ci prin necesitatea naturii ei umane muritoare care este indisolubil legată de stricăciunea acestei lumi. Apostolii au fost aduşi în mod miraculos la acest eveniment şi au fost cu toţii prezenţi, cu excepţia Sfântului Apostol Toma, atunci când Maica Domnului a trecut din această viaţă.
Apoi, ea a fost înmormântată. Apostolul Toma a ajuns câteva zile mai târziu; dorind să o vadă încă o dată, i-a convins pe ceilalţi să deschidă mormântul Maicii Domnului. Atunci Apostolii au descoperit că trupul Ei nu mai era în mormânt. Acest moment este pentru noi pârga (primul rod) al învierii de obşte a credincioşilor, care va avea loc după a doua venire a lui Hristos. Praznicul poartă numele de Adormirea Maicii Domnului, pomenind trecerea ei din această viaţă, cuvântul Adormire traducând grecescul Koimisis, care înseamnă adormirea întru moarte (de aici vine cuvântul cimitir).
La fel ca şi în cazul Naşterii Sfintei Fecioare, sau în cazul Intrării în Biserică, nici pentru Adormirea Maicii Domnului nu există referinţe istorice sau biblice pentru această sărbătoare. Biserica Ortodoxă propovăduieşte că Maica Domnului este fără de păcat, dar şi că Fecioara Maria a avut nevoie cu adevărat să fie mântuită de Hristos - mântuită de încercări, suferinţe şi moarte din lumea aceasta. Ea a murit cu adevărat şi apoi a fost luată la Cer de Fiul ei, ca Maică a Vieţii, şi ia deja parte la viaţa fără de sfârşit din Împărăţia Cerurilor. Această viaţă în rai este pregătită şi promisă tuturor care "ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îl păstrează"
Sărbătoarea este precedată de 14 zile de post, cu dezlegare la untdelemn, vin şi peşte în ziua Praznicului Schimbării la Faţă (6 august), indiferent în ce zi ar cădea. În zilele de peste săptămână din post, se slujeşte ori Paraclisul Mare al Maicii Domnului (slujbă de implorare) ori Al doilea paraclis al Maicii Domnului. Dacă ziua praznicului cade miercuri sau vineri, se dezleagă la peşte.
Praznicul Adormirii Maicii Domnului este unul din cele mai îndrăgite sărbători pentru credincioşii ortodocşi români, mai ales datorită evlaviei deosebite a românilor faţă de Născătoarea de Dumnezeu. Un foarte mare număr de biserici şi de mănăstiri poartă acest hram. În multe locuri, cu această ocazie se organizează pelerinaje la mănăstirile care îşi sărbătoresc astfel ocrotitoarea. Sate şi comunităţi întregi vin împreună în aceste pelerinaje.
Credincioşii vin încă din ajunul Praznicului, în 14 august şi participă la slujbe, care în multe locuri au un fast deosebit. Astfel, slujba Vecerniei se prelungeşte cu o Priveghere care în unele locuri durează până foarte târziu în noapte sau chiar toată noaptea.
La slujba de înainteprăznuire se mai cântă în multe biserici şi mănăstiri din România şi Prohodul Maicii Domnului, o cântare special alcătuită pentru noaptea dinaintea praznicului, construită după modelul Prohodului Domnului şi pusă pe linia melodică a celor trei stări ale acestuia.
În pauzele dintre slujbe, credincioşii cântă, în unele locuri, şi alte cântări (extra-liturgice) închinate Maicii Domnului, numite în Ardeal pricesne, care exprimă grija Născătoarei de Dumnezeu pentru oameni, precum şi afecţiunea profundă a credincioşilor faţă de Cea pe care o numesc Măicuţa Domnului. Unele dintre acestea sunt de o surprinzătoare familiaritate: "Am venit, Măicuţă, să te mai vedem / şi să-ţi spunem dorul pe care-l avem..."
Poate cel mai cunoscut pelerinaj de Adormirea Maicii Domnului este, în România, cel de la Mănăstirea Nicula, păstrătoarea unei cunoscute Icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Aici credincioşii se adună cu sutele de mii. Foarte mulţi, în semn de evlavie faţă de Maica Domnului, al cărei ajutor îl cer şi îl primesc, fac, la vremea praznicului, înconjurul bisericii (o dată sau de trei ori) în genunchi, aşteptând apoi cu răbdare ore şi chiar zile la rând pentru a ajunge să se închine Icoanei Maicii Domnului. În afara slujbelor, în ziua praznicului se organizează în multe locuri, pe lângă mănăstiri sau şi în oraşe, târguri şi serbări populare.
Vă invit şi vă îndemn să participaţi în data de 15 august la slujba închinată acestei mari Sărbători pentru a primi binecuvântarea Maicii Domnului şi vindecarea de toate bolile sufleteşti şi trupeşti de care suferim cu toţii.
PR. DANIEL NOAPTEŞ
IMPORTANŢA CELOR 40 DE SFINTE LITURGHII
Cu toţii cunoaştem că cea mai importantă slujbă din cadrul cultului creştin-ortodox este SfântaLiturghie. Şi de aceea m-am gândit să vă readuc aminte că în perioada aceasta de vară timp de patruzeci de zile vom săvârşi Sfânta Liturghie. Mare este numărul creştinilor care au citit şi au aflat că pomenirea celor vii şi a celor adormiţi din timpul celor patruzeci de Sfinte Liturghii le aduce multe împliniri şi relizări aici pe pământ, sănătate, iar celor adormiţi le aduce iertare de păcate. Săvârşirea celor patruzeci de Sfinte Liturghii în această perioadă este o ocazie unică pentru cei care spun că urăsc aglomeraţia din Sfânta Biserică din zilele de Sărbători şi de Duminică şi îşi doresc să cunoască mai bine credinţa noastră creştină şi frumuseţea slujbelor care le săvârşim îi invităm acum să vină şi să participe în număr cât mai mare. Rugăciunea săvârşită în Sfânta Biserică alături de alţi creştini este mult mai puternică şi aduce mult folos tuturor. PR. DANIEL NOAPTEŞ
CUVÂNT PENTRU COPII
Fiindcă tot a făcut Părintele această introducere frumoasă în rândurile de mai sus despre importanţa celor patruzeci de Sfinte Liturghii am ales şi eu pentru acest număr o istorioară de suflet folositoare celor care iubesc această slujbă de căpătâi a noastră a creştinilor.
Un scriitor în vizită la Sfântul Mormânt a cunoscut un călugăr de acolo. Acesta, referindu-se la părinţii săi, i-a spus următoarele: „Tatăl meu era sărac dar foarte evlavios şi când se săvârşea Liturghia îl aştepta pe preot la poarta bisericii. în schimb mama nu era credincioasă şi rar dădea pe la biserică. Duminica prefera să stea acasă, să gătească pentru familie şi să facă treburile casei. Când au murit părinţii mei, i-am văzut pe amândoi în vis. Tatăl meu se găsea într-o grădină frumoasă, minunată şi acolo se bucura de fericirea Raiului, mama însă îmi zicea cu mare durere: dă-mi copilul meu şi mie să mănânc puţin din farfuria ta. Mi-e foame!
A doua zi când m-am trezit, mă gândeam că dacă mama este moartă, ce fel de mâncare mai poate să poftească? Cu siguranţă avea nevoie de hrană duhovnicească!
Fără ezitare am mers la Mănăstirea sfântul Sava şi am dat cele necesare, cu rugămintea să facă 40 de Liturghii pentru mama, ca Dumnezeu s-o înalţe puţin şi să fie împreună cu tata, să se bucure şi să aibă parte de fericirea Raiului.
Inainte, însă, să se încheie cele 40 de Liturghii l-am văzut în somn pe tata zicându-mi cu o figură posomorâtă:
- De ce m-ai lipsit de partea mea?
Vă asigur, a zis călugărul, că am roşit, de jenă. N-am ştiut ce să răspund!
A doua zi am anunţat să adauge imediat şi numele tatălui meu la sărindar şi când s-a terminat am mai dat încă unul pentru amândoi. După aceea am văzut că sunt liniştiţi şi mulţumiţi, fără să mă mai tulbure. De atunci au trecut mai mult de 20 de ani şi continuu fac parastase pentru ei şi dau sărindare, ca să aibă mai multă odihna în Domnul.
Iată dragi creştini cât de mult poate folosi rugăciunea pentru cei care ne-au fost dragi atunci când erau pe pământ. De fapt singurul lucru cu care îi mai putem ajuta este doar rugăciunea.
Rubrică realizată de pe site-ul www.tezaurul-ortodox.com
A consemnat prof. ROMICA NOAPTEŞ
CEI CARE DORIŢI SĂ CITIŢI BULETINUL PAROHIEI PE INTERNET ÎL GĂSIŢI LA ADRESA: http://www.parinteledanielnoaptes.blogspot.com
Redacţia Redactor: Pr. Dănuţ(Daniel) Noapteş Secretar de redacţie: Romica Noapteş Telefon contact: 0723071018 Email: parinteledaniel2009@yahoo.com
.
marți, 5 iulie 2011
REFERAT SUSTINUT LA CONFERINTA DIN LUNA IULIE 2011
EPISCOPIA SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR
REFERAT: NECESITATEA CUNOAŞTERII PSIHOLOGIEI PENTRU STUDIUL PASTORAL
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA SF. IOAN BOTEZĂTORUL, INDEPENDENŢA
PROTOIERIA CĂLĂRAŞI
NECESITATEA CUNOAŞTERII PSIHOLOGIEI PENTRU STUDIUL PASTORAL
Pornind de la premiza că un bun duhovnic trebuie să fie un bun psiholog, cred că va fi utilă aprofundarea acestei teme şi totodată ne vom edifica şi mai mult asupra acestei probleme de interes în noul peisaj religios creat în spaţiul românesc în special după căderea regimului comunist ateu.
În Teologia românească deşi se vorbeşte foarte mult că este nevoie de cunoaşterea psihologiei pastorale de fiecare slujitor, în scris puţini sunt cei care s-au încumetat să scrie despre această problemă. Nu este de condamnat acest lucru dar nici de neglijat, însă ne putem ajuta de scrierile unor autori greci şi ruşi care sunt avansaţi în studierea acestor probleme, unii elaborând chiar şi Tratate de Psihoterapie Ortodoxă, cum este cel al mitropolitului grec Hierotheos Vlachos .
Acest tratat precum şi celelalte cărţi la care voi mai face referire pe parcursul acestui referat, încearcă să răspundă problemelor complexe, denumite în psihologie boli psihice şi oferă tratament utilizând atât Sfânta Scriptură dar mai ales ştiinţa Sfinţilor Părinţi din primele veacuri creştine dar şi de mai târziu.
Boala psihică nu micşorează demnitatea omului. Biserica dă mărturie că cel bolnav sufleteşte este purtător al chipului lui Dumnezeu, rămânând frate al nostru, care are nevoie de compătimire şi ajutor . Biserica priveşte bolile psihice ca pe una dintre manifestările vătămării generale de către păcat a naturii omeneşti.
Nu ezită să spună că Psihologia este o ştiinţă modernă, fiind un vlăstar al creştinismului apusean, care nu a mai fost capabil să răspundă dorinţelor de trăire isihastă manifestată în rândul creştinilor.
De asemenea, aminteşte că în psihologie sufletul nu este văzut ca fiind după chipul lui Dumnezeu, ci este o simplă funcţie a trupului; sufletul nu are conţinut ontologic; când se vorbeşte de îmbolnăvirea sufletului în psihologie se înţelege doar dezechilibrul psihologic al omului sau feluritele experienţe traumatice din viaţa sa de până atunci. În teologia ortodoxă boala constă în întunecarea minţii. În psihologia umanistă, terapia este echilibrarea puterilor lăuntrice ale sufletului, în timp ce învăţătura ortodoxă recomandă unirea omului cu Dumnezeu, ajungerea la îndumnezeire, adică ajungerea la vederea lui Dumnezeu .
A vorbi despre psihoterapie ortodoxă nu stârneşte confuzie, dacă vom studia scrierile patristice observăm în numeroase locuri că se vorbeşte despre tămăduirea sufletului, ceea ce este acelaşi lucru cu psihoterapia.
Psihologia a fost şi încă mai este o minunăţie pentru omul occidental în special, datorită înstrăinării de tradiţia isihast-trezvitoare.
Dacă Părinţii ar fi trăit în aceste vremuri s-ar fi minunat de uimirea omului modern faţă de aceste teorii. Părinţii contemporani cu o viaţă îmbunătăţită, care cunosc din trăire starea lăuntrică a sufletului, meşteşugurile diavolului şi manifestările omului celui vechi, ca şi energiile harului lui Dumnezeu, socotesc descoperirile psihologiei relativ neinteresante, căci pentru cel care primeşte cunoaşterea desăvârşită, o cunoaştere mediocră este prea puţin însemnată .
Cât priveşte sintagma de psihologie pastorală, într-un cadru strict religios numărul articolelor şi studiilor este mai numeros mai ales când ne referim la metodele de pastoraţie colectivă şi pastoraţie individuală.
Pastoraţia colectivă vizează întreaga obşte a credincioşilor, organizaţi într-o comunitate bisericească parohială, iar pastoraţia individuală se referă la faptul că preotul trebuie să se ocupe de fiecare credincios în parte al acelei comunităţi. În mod practic, cele două aspecte ale activităţii pastorale nu pot fi separate, între ele trebuind să existe un raport de condiţionare reciprocă şi de armonie.
Cel mai important mijloc al pastoraţiei colective îl reprezintă cultul ortodox, din care fac parte Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, ierurgiile, cele şapte Laude, toate acestea sunt în strânsă legătură cu predica şi cateheza, care trebuie să fie formulate într-un mod cât mai plăcut şi antrenant pentru majoritatea auditoriului unde sunt susţinute .
De aceea este necesar ca şi astăzi la fel ca în trecut să se ţină cont de cele două metode despre care se vorbeşte în Pastorală: pregătirea misionară a preoţilor şi a creştinilor, aceasta presupune cunoaşterea aprofundată şi interpretarea corectă a Sfintei Scripturi şi cealaltă metodă care îşi propune antrenarea credincioşilor în viaţa liturgică a Bisericii.
Se ştie că Biserica Ortodoxă are un profund caracter contemplativ şi aceasta este o adevărată binecuvântare pentru lumea în care trăim, dominată de răceala tehnologiei şi a ştiinţei. Dar această contemplaţie va fi cu adevărat roditoare spre mântuire şi desăvârşire dacă va fi convertită în misiune, aşa cum ne-a învăţat Iisus Hristos, cum ne-au arătat Apostolii, părinţii şi toţi marii mărturisitori de la început până astăzi .
Atunci când se vorbeşte despre un duhovnic bun, ne ducem cu gândul la un preot bun, iar pentru a-l putea numi aşa el trebuie să fie încununat de mai multe calităţi şi anume: cu ştiinţă multă, cu moralitate, evlavie şi sfinţenie , precum şi la înţelepciune şi prudenţa sa, adică la tactul pastoral, să fie un bun psiholog pentru a putea cârmui cu succes.
Conducerea spirituală este o lucrare în sine pedagogică, chiar dacă noi definim pe bună dreptate spovedania, ca fiind acea taină prin care se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu Dumnezeu, adică al reintegrării în har a creştinului pocăit.
Fundamental şi esenţial în materie de spovedanie este elementul supranatural şi scopul religios, cu alte cuvinte refacerea raportului cu Dumnezeu prin ajutorul harului divin . Scopul moral sau îmbunătăţirea penitentului din punct de vedere al virtuţii şi al perfecţiunii stă numai în legătură cu taina, deci în a doua linie şi completă dependenţă de realizarea scopului religios.
Acţiunea duhovnicului de înrâurire personală asupra penitentului, în lumina învăţăturilor din Sfânta Scriptură, sub călăuza doctrinei şi metodelor Bisericii, iar uneori chiar prin mijloace cu caracter psihologico-raţional, este numai împlinirea unei obligaţii pastorale .
În creştinism păcatul este definit ca o boală sufletească grea şi complicată ceea ce este adevărat, când pornim în a ne analiza propria persoană.
De aceea, duhovnicul în calitatea sa de medic curant al sufletului, trebuie să aibă şi pricepere, dar alături de aceasta dragoste şi răbdare.
Contextul istoric în care trăim s-a schimbat mult în comparaţie cu cel de pe vremea Sfinţilor Părinţi de odinioară, dar experienţa şi modul lor de a gândi ne sunt incontestabil foarte necesare .
Un medic psihiatru, are tendinţa de a-l reduce pe om la trup şi suflet, dar pentru Părinţii Bisericii fiinţa umană are trei dimensiuni: trupească, psihică şi duhovnicească. Acest lucru nu înseamnă că omul este trihotomic, pentru că învăţătura noastră creştină afirmă că suntem dihotomici, avem trup şi suflet, ci vrea să se refere la faptul că pe lângă funcţiunile somatice şi cele psihice , omul are o parte spirituală ce aparţine altei ordini.
Dacă medicul ţine mai puţin seamă de această parte, doctorul sufletelor trebuie să se preocupe de omul integral .
Cunoştinţele de psihoterapie şi consiliere îl vor ajuta să rezolve problemele critice ale unei persoane. Consilierea se ocupă cu rezolvarea problemelor de înlăturare a unor atitudini şi sentimente negative, a unor deprinderi şi comportamente inadecvate. Psihoterapia intervine în rezolvarea unor probleme de mai mare amploare şi profunzime, cum ar fi întărirea fondului personalităţii la persoanele anxioase, angoasate şi hipersensibile; întărirea conştiinţei prin dezvoltarea sferei afective în nevroze, boli somatice, precum şi direcţionarea conduitei , toate acestea cunoştinţe îmbogăţite cu dăruire şi dragoste creştină, duc la rezolvarea cazului cu succes.
Pentru că şi duhovnicul face parte din lumea aceasta şi el se confruntă cu suferinţa umană, el se va raporta atât la Dumnezeu, cât şi la lumea spirituală alcătuită din îngeri şi demoni, el neputând să facă abstracţie de aceste realităţi. Acest lucru îl găsim evidenţiat şi la Sfântul Apostol Pavel care spune: lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri(Efeseni VI, 12).
Dar preotul ca iconom sau săvârşitor al Tainelor, organ a lui Dumnezeu de transmitere credincioşilor a harului divin, el va adăuga contribuţia sa personală de înrâurire asupra oamenilor .
Numai având acest tact personal, va reuşi să alunge spiritele răului, animate de o ură nestăpânită împotriva oamenilor, duc o luptă îndârjită şi rafinată împotriva acestora: Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru V, 8).
Toţi marii duhovnici încă din vechime recunoşteau că la baza multor suferinţe sufleteşti stau cauze naturale, dar nu se limitau numai la acest orizont strâmt, ci întemeindu-se pe o antropologie completă, care recunoaşte strânsa legătură dintre suflet şi trup, continuau ideea şi afirmau că suferinţele sufleteşti au cauze organice, dar au şi cauze spirituale . Din experienţa personală ştiau că demonii pot să acţioneze atât asupra psihicului, cât şi asupra trupului.
În acest moment este nevoie mai mult decât oricând, ca doctorul sufletesc să ştie să aleagă tratamentul cel mai potrivit, adaptat personalităţii celui bolnav sufleteşte şi situaţiei lui particulare, stării şi dispoziţiei lui sufleteşti.
La fiecare boală este nevoie de un anumit tratament, şi în cazul bolilor sufleteşti se cere preotului să aibă în vedere diversitatea acestora, şi să se oprească la tratamentul adecvat, chiar dacă pe moment va fi surprins ucenicul mai târziu să-şi dea seama că a fost salvat de la afundare datorită acelui medicament duhovnicesc oferit de vindecătorul lui.
Uneori se cere duhovnicului, să prescrie un tratament puternic, dacă patima este gravă, neţinând seama de reticenţa ucenicului. Nu poate fi un doctor bun cel care tratează cu blândeţe un abces tumefiat care poate duce la cangrenă . Orice rană trebuie deschisă şi curăţită, iar apoi tratată şi pansată. De vindecare poate beneficia numai acel pacient care dă dovadă de colaborare şi deschidere.
Sfântul Ioan Gură de Aur, adresează cuvinte aspre la adresa celor care deşi au aflat un duhovnic iscusit şi competent, aleargă la alţii, care sunt mai blânzi, riscâd să plece nevindecaţi. Ucenicul trebuie să fie încredinţat că părintele său sufletesc, pe care şi l-a ales, se luptă cu toată seriozitatea pentru a-l tămădui .
Ceea ce este de reţinut, ar fi faptul că un bun duhovnic trebuie să aibă cunoştinţe de psihologie, să aibă tact pedagogic, inspirat de prudenţă şi înţelepciune . Cunoaşterea informaţiilor de psihologie îl va ajuta să-şi ascută şi să-şi susţină puterea de intuiţie, de care are atâta nevoie ca duhovnic pentru a putea descifra labirintul sufletului omenesc şi a surprinde exact resortul deranjat.
Cunoaşterea psihologiei îl va ajuta să poată ajunge maestru în arta de a se strecura în tainele zăvorâte ale resortului sufletului şi a fi lăsat să-şi plimbe mâna de chirurg peste ranele de tratat, precum şi în a se găsi într-armat cu ştiinţa de a prescrie reţeta cea mai proprie a cazului.
Dar toate aceste demersuri pe care le face părintele duhovnic, în a acorda asistenţă penitentului, trebuie să fie consimţită şi de subiectul spovedaniei, altfel eficacitatea este nulă şi din punct de vedere haric şi din punct de vedere psihologic.
Experienţa creştină ne spune că trebuie să luăm ca element organizator al vieţii o valoare obiectivă, pentru că a rămâne doar în interior înseamnă a falimenta. Acest lucru înseamnă că omul acceptă să se vadă chemat spre o realitate care îl depăşeşte şi care îi este transcendentă. Persoana nu se poate considera centrul lumii potrivit mentalităţii radicale libertine, ci viaţa sa are o semnificaţie în măsura în care încorporează o valoare obiectivă şi exterioară ei .
Dacă va răspunde cu competenţă la întrebarea cine sunt? Va interpreta corect corespondenţa între realizarea de sine ca persoană şi realizarea în misiunea sa pastorală.
Cunoaşterea de sine este o condiţie pentru a te putea raporta la celălalt ca la un altul, adică fără a-i impune cu autoritate propriile exigenţe.
Părintele duhovnicesc trebuie să fie un medic iscusit care să ştie cum să îndepărteze, spre pildă, aşchiile intrate în carne fără a lărgi rana, acest lucru presupune multă experienţă medicală, în domeniul vindecării sufletelor.
Păcatul este echivalat cu boala, iar cei bolnavi trebuie să meargă la spitalul spovedaniei unde medicul lor sufletesc îi poate tămădui, prescriindu-le diferite medicamente, cauterizându-le şi pansându-le rănile, uneori chiar amputându-le un mădular cangrenat . Pentru aceasta este necesar ca să putem pleca vindecaţi să descoperim medicului rănile noastre sufleteşti: cel ce îşi mărturiseşte durerea se apropie de vindecarea lui şi uşor o va afla, însă în inima învârtoşată se înmulţesc durerile şi chinul bolnavului ce se împotriveşte doctorului sporeşte, spunea Sfântul Ioan Scărarul.
Medicul trebuie să examineze rana bolnavului când ea este dechisă şi să se ocupe de pacienţii lui până la completa vindecare.
Sfântul Varsanufie insista asupra faptului că părintele sufletesc se cuvine să fie, îndurător, îndelug răbdător şi străin de orice supărare şi să nu se lase nicidecum stăpânit de mânie .
Există şi cazuri în care el poate fi depăşit de situaţii extrem de dificile pe care nu va fi în stare să le rezolve, căci puterile lui nu sunt nelimitate, iar anumite boli nu pot fi vindecate decât de Însuşi Mântuitorul.
În această misiune se cere vocaţie, intuiţie, simţ de perspectivă, stăpânire de sine, nepătimire, darul discernământului sau al deosebirii gândurilor, fără acest dar nu se poate prescrie şi administra leacurile necesare tămăduirii bolilor sufleteşti.
Sfinţii Părinţi evitau să-şi asume această responsabilitate, ştiind că îndrumarea duhovnicească a creştinilor şi consolidarea lor în drumul spre mântuire presupune o putere duhovnicească deosebită, o viaţă pilduitoare, nepătimire, un înalt grad de purificare şi iluminare lăuntrică . Ei le recomandau medicilor sufleteşti să nu se ocupe de credincioşii care nu le-au fost daţi în grijă.
În vederea unei activităţi pastorale fertile este important ca fiecare păstor să acorde o importanţă deosebită acelor sectoare din activitatea pastorală în care există un mai mare risc de a greşi.
Principalele indicatoare ale vocaţiei pastoral-misionare ale preotului sunt: a fi atent la celălalt, a nu trece cu vederea elementele pozitive prezente în el - indiferent de gradul de decădere morală în care se află, a-i respecta autonomia, a exprima şi manifesta propria stimă şi disponibilitate în raport cu el.
Unui astfel de preot i se cere o personalitate complexă şi puternică: religioasă, culturală şi mai ales morală. De felul cum îşi înţelege misiunea, va şti să-şi stabilească nevoile stringente ale pastoraţiei fie în mediul urban fie rural, şi aceste deziderate le va aplica şi în viaţa practică .
El trebuie să se ghideze după principiul care spune că a trăi înseamnă a te schimba pentru a te adapta, rămânând, însă, tu însuţi.
Tripla dezrădăcinare a omului este determinată de tendinţa mentalităţii moderne care:
- a transferat centrul de gravitaţie al lumii de la Dumnezeu la om, făcându-l astfel pe om să se simtă autonom faţă de Dumnezeu, iar voia divină să o considere un fel de atentat la adresa propriei libertăţi;
- a introdus o separaţie artificială între credinţă şi manifestarea socială-rezervată cu precădere, dacă nu exclusiv problemelor economice;
- a separat omul de natura înconjurătoare, transformându-l într-un stăpân absolut al acesteia .
În această lume secularizată, criza spirituală a omului a fost accentuată de decepţia în faţa promisiunilor făcute de progresul ştiinţific, referitor la fericirea lui într-o lume pur materială. Acum el are nevoie să regăsească sensul propriu al existenţei sale, locul în universul creat de Dumnezeu - cunună a acestuia, şi-n Împărăţia veşnică-fiu al Împăratului Ceresc .
Primul pas pe care trebuie să-l facă omul, pentru a merge în acest sens, este raportarea întregii sale existenţe la Întruparea, Patimile , Răstignirea, Îvierea şi Înălţarea lui Hristos - redescoperirea teologiei baptizmale, care presupune moarte şi înviere .
Pentru a ajunge din nou la viaţa cea adevărată creştinul trebuie ajutat şi îndrumat de părintele duhovnic, căruia i se cere o personalitate puternică . Personalitatea spre deosebire de insul obişnuit, înseamnă acea persoană care întruneşte la modul superlativ însuşirile superioare care-l diferenţiază substanţial de individul biologic pur şi simplu. Aşadar, studiind trăsăturile personalităţii marilor propovăduitori, se poate ajunge prin imitarea virtuţilor, la formarea propriei personalităţi , metodă utilizată şi în psihopedagogie.
Menirea unui duhovnic în calitate de călăuzitor pe cărările vieţii, este aceea de a fi un îndrumător sufletesc, dar totodată şi prieten, un frate bun şi un ales al Domnului. Căci prietenul credincios este o puternică protecţie, cine l-a găsit a găsit o comoară. Prietenul credincios este un leac de viaţă şi de nemurire; aceia care se tem de Dumnezeu îl găsesc. Duhovnicul odată ales, trebuie să fie, pe lângă prieten şi ales al Domnului, un Alter-Christus, adică nu va fi considerat un om oarecare, chiar dacă îl apreciem pentru ştiinţa şi multele lui informaţii pământeşti, ci îi apreciem mai mult decât orice, puterea mijlocitoare la Dumnezeu. El este cel prin care Dumnezeu ne vorbeşte, întrucât îi va pune în minte şi în grai ceea ce va trebui să ştim pentru fericirea noastră , adică păstrarea curăţiei inimii.
Fericitul Ieronim spune că Păstorul trebuie să fie şi învăţător- magister, şi nimeni nu poate în Biserică să poarte numele de păstor, oricât de sfânt ar fi, fără să fie şi învăţătorul acelora pe care îi păstoreşte.
Denumirea de păstor, implică deţinerea tuturor calităţilor unui păstor neplătit, gata să plece cu turma sa, să-şi conducă oile de la pământul arid la păşunea mănoasă cu apă şi iarbă verde.
Dar să nu piardă din vedere duhovnicul că o vindecare a ucenicului, nu se face numai cu rugăciuni, aşa cum chirurgul nu vindecă numai citind bolnavului texte medicale, ci prin operaţie, intervenţie chirugicală. Clericul vindecat, vindecă prin aceea că îi învaţă pe fiii lui duhovniceşti modul vindecării şi devine îndrumător şi catehet al lor în baza experienţelor lui .
Este grăitoare comparaţia, pe care o găsim la Comenius, unde se face o comparaţie între om şi între pom. Aşa cum pomul poate creşte de la sine dar, nealtoit şi neîngrijit, rămâne sălbatic şi produce fructe rele; aşa şi omul neîngrijit de către un mentor spiritual nu va ajunge să dea bune roade spirituale.
Lipsa unui duhovnic, atunci când viaţa ne va oferi lecţii dure, vom avea foarte mult de suferit. Când avem un accident, când suntem părăsiţi de toţi, când suntem concediaţi de la serviciu, când arde casa, când se sfărâmă toate idealurile, şi nu avem un povăţuitor alături, care să ne înveţe să privim lucrurile din punct de vedere spiritual, ajungem la un dezechilibru total.
Într-un târziu tot la el recurgem, dar după prea multe suferinţe, este foarte greu să nu ştii de unde vin încercările şi suferinţele, să nu ştii din ce parte este duşmanul şi să te lupţi lovind în aer.
În veacul nostru modern nu toţi oamenii îşi dau seama ce poate reprezenta un duhovnic, pentru orientarea destinului lor. A-l avea pentru ei, înseamnă că îşi aleg o povară care nu-i va mai lăsa să-şi facă de cap. El le va arăta drumul pe care au luat-o, că e greşit şi se vor simţi stingheriţi .
Dar acest lucru se întâmplă numai cu cei care nu-şi pun problema sufletească în mod serios, cei care îşi doresc cu adevărat acest lucru reuşesc chiar şi în aceste timpuri să zboare spre treptele desăvârşirii ca marii părinţi de odinioară.
Această incursiune în a aborda în paralel atât teme de psihologie, cât şi teme de teologie, m-au ajutat să înţeleg că în slujirea pastorală este o neapărată nevoie de cunoştinţe şi din domeniul psihologiei, pentru o misiune încununată de succes.
Dobândirea unor informaţii din acest domeniu al psihologiei, pot fi găsite de către unii slujitori foarte uşor, dar de către alţii mai greu, acest lucru pentru că unii deja sunt în câmpul muncii, şi timpul nu le mai permite petrecerea unui timp îndelungat în biblioteci.
Prin aruncarea unei scurte priviri prin mass-media românească, din domeniul psihologiei, ne va fi uşor să vedem cât de intense sunt preocupările pentru a impune un nou mod de viaţă, a oferi alternative şi interes pentru tânărul debusolat de la începutul secolului XXI.
Ceea ce ne rămâne, de făcut este cunoaşterea acestor informaţii de actualitate, încreştinarea lor pe cât posibil, aprofundarea şi înţelegerea de către fiecare dintre noi.
Existenţa unor programe, pe anumite teme de interes şi sistematizarea lor, ar sări în ajutorul nostru, pentru a fi puşi la curent cu acest domeniu nou de interes, unde să fie abordate teme atât de Psihologie generală cât şi teme de Psihoterapie Ortodoxă.
Programele acestea, să-şi propună ca obiectiv atingerea unei anumite planificări tematice, iar drept rezultat final, pe termen apropiat să fie organizarea unor cercuri de psihologie pastorală, cu participarea unor personalităţi, atât din sfera religiosului, dar şi din sfera laicilor, reuşindu-se o apropiere şi o cunoaştere reciprocă cu consecinţe benefice pentru amândouă părţile implicate.
Cercurile de psihologie pastorală vor avea drept rezultat, elaborarea mai multor prezentări, care pot avea drept rezultat un material voluminos, care dacă va fi sistematizat, poate fi cuprins în una sau mai multe publicaţii pe teme interdisciplinare de teologie-psihologie.
În acest demers de apropiere şi cunoaştere a acestor două discipline de interes, trebuie să recurgem la scrierile Sfinţilor Părinţi, care ne oferă un nebănuit tezaur de informaţii şi sprijin în demersul nostru de a deveni buni psihoterapeuţi ortodocşi.
Tratarea problematicii cu foarte multă seriozitate, cunoaşterea Sfintei Scripturi, scrierile Sfinţilor Părinţi, a disciplinelor de Teologie şi a celorlalte discipline de cultură generală, între acestea Psihologia Generală, se vor putea stabili strategiile pentru a putea fi abordată cât mai bine tematica de specialitate pentru a putea răspunde cerinţelor vremurilor noastre.
REFERAT: NECESITATEA CUNOAŞTERII PSIHOLOGIEI PENTRU STUDIUL PASTORAL
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA SF. IOAN BOTEZĂTORUL, INDEPENDENŢA
PROTOIERIA CĂLĂRAŞI
NECESITATEA CUNOAŞTERII PSIHOLOGIEI PENTRU STUDIUL PASTORAL
Pornind de la premiza că un bun duhovnic trebuie să fie un bun psiholog, cred că va fi utilă aprofundarea acestei teme şi totodată ne vom edifica şi mai mult asupra acestei probleme de interes în noul peisaj religios creat în spaţiul românesc în special după căderea regimului comunist ateu.
În Teologia românească deşi se vorbeşte foarte mult că este nevoie de cunoaşterea psihologiei pastorale de fiecare slujitor, în scris puţini sunt cei care s-au încumetat să scrie despre această problemă. Nu este de condamnat acest lucru dar nici de neglijat, însă ne putem ajuta de scrierile unor autori greci şi ruşi care sunt avansaţi în studierea acestor probleme, unii elaborând chiar şi Tratate de Psihoterapie Ortodoxă, cum este cel al mitropolitului grec Hierotheos Vlachos .
Acest tratat precum şi celelalte cărţi la care voi mai face referire pe parcursul acestui referat, încearcă să răspundă problemelor complexe, denumite în psihologie boli psihice şi oferă tratament utilizând atât Sfânta Scriptură dar mai ales ştiinţa Sfinţilor Părinţi din primele veacuri creştine dar şi de mai târziu.
Boala psihică nu micşorează demnitatea omului. Biserica dă mărturie că cel bolnav sufleteşte este purtător al chipului lui Dumnezeu, rămânând frate al nostru, care are nevoie de compătimire şi ajutor . Biserica priveşte bolile psihice ca pe una dintre manifestările vătămării generale de către păcat a naturii omeneşti.
Nu ezită să spună că Psihologia este o ştiinţă modernă, fiind un vlăstar al creştinismului apusean, care nu a mai fost capabil să răspundă dorinţelor de trăire isihastă manifestată în rândul creştinilor.
De asemenea, aminteşte că în psihologie sufletul nu este văzut ca fiind după chipul lui Dumnezeu, ci este o simplă funcţie a trupului; sufletul nu are conţinut ontologic; când se vorbeşte de îmbolnăvirea sufletului în psihologie se înţelege doar dezechilibrul psihologic al omului sau feluritele experienţe traumatice din viaţa sa de până atunci. În teologia ortodoxă boala constă în întunecarea minţii. În psihologia umanistă, terapia este echilibrarea puterilor lăuntrice ale sufletului, în timp ce învăţătura ortodoxă recomandă unirea omului cu Dumnezeu, ajungerea la îndumnezeire, adică ajungerea la vederea lui Dumnezeu .
A vorbi despre psihoterapie ortodoxă nu stârneşte confuzie, dacă vom studia scrierile patristice observăm în numeroase locuri că se vorbeşte despre tămăduirea sufletului, ceea ce este acelaşi lucru cu psihoterapia.
Psihologia a fost şi încă mai este o minunăţie pentru omul occidental în special, datorită înstrăinării de tradiţia isihast-trezvitoare.
Dacă Părinţii ar fi trăit în aceste vremuri s-ar fi minunat de uimirea omului modern faţă de aceste teorii. Părinţii contemporani cu o viaţă îmbunătăţită, care cunosc din trăire starea lăuntrică a sufletului, meşteşugurile diavolului şi manifestările omului celui vechi, ca şi energiile harului lui Dumnezeu, socotesc descoperirile psihologiei relativ neinteresante, căci pentru cel care primeşte cunoaşterea desăvârşită, o cunoaştere mediocră este prea puţin însemnată .
Cât priveşte sintagma de psihologie pastorală, într-un cadru strict religios numărul articolelor şi studiilor este mai numeros mai ales când ne referim la metodele de pastoraţie colectivă şi pastoraţie individuală.
Pastoraţia colectivă vizează întreaga obşte a credincioşilor, organizaţi într-o comunitate bisericească parohială, iar pastoraţia individuală se referă la faptul că preotul trebuie să se ocupe de fiecare credincios în parte al acelei comunităţi. În mod practic, cele două aspecte ale activităţii pastorale nu pot fi separate, între ele trebuind să existe un raport de condiţionare reciprocă şi de armonie.
Cel mai important mijloc al pastoraţiei colective îl reprezintă cultul ortodox, din care fac parte Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, ierurgiile, cele şapte Laude, toate acestea sunt în strânsă legătură cu predica şi cateheza, care trebuie să fie formulate într-un mod cât mai plăcut şi antrenant pentru majoritatea auditoriului unde sunt susţinute .
De aceea este necesar ca şi astăzi la fel ca în trecut să se ţină cont de cele două metode despre care se vorbeşte în Pastorală: pregătirea misionară a preoţilor şi a creştinilor, aceasta presupune cunoaşterea aprofundată şi interpretarea corectă a Sfintei Scripturi şi cealaltă metodă care îşi propune antrenarea credincioşilor în viaţa liturgică a Bisericii.
Se ştie că Biserica Ortodoxă are un profund caracter contemplativ şi aceasta este o adevărată binecuvântare pentru lumea în care trăim, dominată de răceala tehnologiei şi a ştiinţei. Dar această contemplaţie va fi cu adevărat roditoare spre mântuire şi desăvârşire dacă va fi convertită în misiune, aşa cum ne-a învăţat Iisus Hristos, cum ne-au arătat Apostolii, părinţii şi toţi marii mărturisitori de la început până astăzi .
Atunci când se vorbeşte despre un duhovnic bun, ne ducem cu gândul la un preot bun, iar pentru a-l putea numi aşa el trebuie să fie încununat de mai multe calităţi şi anume: cu ştiinţă multă, cu moralitate, evlavie şi sfinţenie , precum şi la înţelepciune şi prudenţa sa, adică la tactul pastoral, să fie un bun psiholog pentru a putea cârmui cu succes.
Conducerea spirituală este o lucrare în sine pedagogică, chiar dacă noi definim pe bună dreptate spovedania, ca fiind acea taină prin care se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu Dumnezeu, adică al reintegrării în har a creştinului pocăit.
Fundamental şi esenţial în materie de spovedanie este elementul supranatural şi scopul religios, cu alte cuvinte refacerea raportului cu Dumnezeu prin ajutorul harului divin . Scopul moral sau îmbunătăţirea penitentului din punct de vedere al virtuţii şi al perfecţiunii stă numai în legătură cu taina, deci în a doua linie şi completă dependenţă de realizarea scopului religios.
Acţiunea duhovnicului de înrâurire personală asupra penitentului, în lumina învăţăturilor din Sfânta Scriptură, sub călăuza doctrinei şi metodelor Bisericii, iar uneori chiar prin mijloace cu caracter psihologico-raţional, este numai împlinirea unei obligaţii pastorale .
În creştinism păcatul este definit ca o boală sufletească grea şi complicată ceea ce este adevărat, când pornim în a ne analiza propria persoană.
De aceea, duhovnicul în calitatea sa de medic curant al sufletului, trebuie să aibă şi pricepere, dar alături de aceasta dragoste şi răbdare.
Contextul istoric în care trăim s-a schimbat mult în comparaţie cu cel de pe vremea Sfinţilor Părinţi de odinioară, dar experienţa şi modul lor de a gândi ne sunt incontestabil foarte necesare .
Un medic psihiatru, are tendinţa de a-l reduce pe om la trup şi suflet, dar pentru Părinţii Bisericii fiinţa umană are trei dimensiuni: trupească, psihică şi duhovnicească. Acest lucru nu înseamnă că omul este trihotomic, pentru că învăţătura noastră creştină afirmă că suntem dihotomici, avem trup şi suflet, ci vrea să se refere la faptul că pe lângă funcţiunile somatice şi cele psihice , omul are o parte spirituală ce aparţine altei ordini.
Dacă medicul ţine mai puţin seamă de această parte, doctorul sufletelor trebuie să se preocupe de omul integral .
Cunoştinţele de psihoterapie şi consiliere îl vor ajuta să rezolve problemele critice ale unei persoane. Consilierea se ocupă cu rezolvarea problemelor de înlăturare a unor atitudini şi sentimente negative, a unor deprinderi şi comportamente inadecvate. Psihoterapia intervine în rezolvarea unor probleme de mai mare amploare şi profunzime, cum ar fi întărirea fondului personalităţii la persoanele anxioase, angoasate şi hipersensibile; întărirea conştiinţei prin dezvoltarea sferei afective în nevroze, boli somatice, precum şi direcţionarea conduitei , toate acestea cunoştinţe îmbogăţite cu dăruire şi dragoste creştină, duc la rezolvarea cazului cu succes.
Pentru că şi duhovnicul face parte din lumea aceasta şi el se confruntă cu suferinţa umană, el se va raporta atât la Dumnezeu, cât şi la lumea spirituală alcătuită din îngeri şi demoni, el neputând să facă abstracţie de aceste realităţi. Acest lucru îl găsim evidenţiat şi la Sfântul Apostol Pavel care spune: lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri(Efeseni VI, 12).
Dar preotul ca iconom sau săvârşitor al Tainelor, organ a lui Dumnezeu de transmitere credincioşilor a harului divin, el va adăuga contribuţia sa personală de înrâurire asupra oamenilor .
Numai având acest tact personal, va reuşi să alunge spiritele răului, animate de o ură nestăpânită împotriva oamenilor, duc o luptă îndârjită şi rafinată împotriva acestora: Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru V, 8).
Toţi marii duhovnici încă din vechime recunoşteau că la baza multor suferinţe sufleteşti stau cauze naturale, dar nu se limitau numai la acest orizont strâmt, ci întemeindu-se pe o antropologie completă, care recunoaşte strânsa legătură dintre suflet şi trup, continuau ideea şi afirmau că suferinţele sufleteşti au cauze organice, dar au şi cauze spirituale . Din experienţa personală ştiau că demonii pot să acţioneze atât asupra psihicului, cât şi asupra trupului.
În acest moment este nevoie mai mult decât oricând, ca doctorul sufletesc să ştie să aleagă tratamentul cel mai potrivit, adaptat personalităţii celui bolnav sufleteşte şi situaţiei lui particulare, stării şi dispoziţiei lui sufleteşti.
La fiecare boală este nevoie de un anumit tratament, şi în cazul bolilor sufleteşti se cere preotului să aibă în vedere diversitatea acestora, şi să se oprească la tratamentul adecvat, chiar dacă pe moment va fi surprins ucenicul mai târziu să-şi dea seama că a fost salvat de la afundare datorită acelui medicament duhovnicesc oferit de vindecătorul lui.
Uneori se cere duhovnicului, să prescrie un tratament puternic, dacă patima este gravă, neţinând seama de reticenţa ucenicului. Nu poate fi un doctor bun cel care tratează cu blândeţe un abces tumefiat care poate duce la cangrenă . Orice rană trebuie deschisă şi curăţită, iar apoi tratată şi pansată. De vindecare poate beneficia numai acel pacient care dă dovadă de colaborare şi deschidere.
Sfântul Ioan Gură de Aur, adresează cuvinte aspre la adresa celor care deşi au aflat un duhovnic iscusit şi competent, aleargă la alţii, care sunt mai blânzi, riscâd să plece nevindecaţi. Ucenicul trebuie să fie încredinţat că părintele său sufletesc, pe care şi l-a ales, se luptă cu toată seriozitatea pentru a-l tămădui .
Ceea ce este de reţinut, ar fi faptul că un bun duhovnic trebuie să aibă cunoştinţe de psihologie, să aibă tact pedagogic, inspirat de prudenţă şi înţelepciune . Cunoaşterea informaţiilor de psihologie îl va ajuta să-şi ascută şi să-şi susţină puterea de intuiţie, de care are atâta nevoie ca duhovnic pentru a putea descifra labirintul sufletului omenesc şi a surprinde exact resortul deranjat.
Cunoaşterea psihologiei îl va ajuta să poată ajunge maestru în arta de a se strecura în tainele zăvorâte ale resortului sufletului şi a fi lăsat să-şi plimbe mâna de chirurg peste ranele de tratat, precum şi în a se găsi într-armat cu ştiinţa de a prescrie reţeta cea mai proprie a cazului.
Dar toate aceste demersuri pe care le face părintele duhovnic, în a acorda asistenţă penitentului, trebuie să fie consimţită şi de subiectul spovedaniei, altfel eficacitatea este nulă şi din punct de vedere haric şi din punct de vedere psihologic.
Experienţa creştină ne spune că trebuie să luăm ca element organizator al vieţii o valoare obiectivă, pentru că a rămâne doar în interior înseamnă a falimenta. Acest lucru înseamnă că omul acceptă să se vadă chemat spre o realitate care îl depăşeşte şi care îi este transcendentă. Persoana nu se poate considera centrul lumii potrivit mentalităţii radicale libertine, ci viaţa sa are o semnificaţie în măsura în care încorporează o valoare obiectivă şi exterioară ei .
Dacă va răspunde cu competenţă la întrebarea cine sunt? Va interpreta corect corespondenţa între realizarea de sine ca persoană şi realizarea în misiunea sa pastorală.
Cunoaşterea de sine este o condiţie pentru a te putea raporta la celălalt ca la un altul, adică fără a-i impune cu autoritate propriile exigenţe.
Părintele duhovnicesc trebuie să fie un medic iscusit care să ştie cum să îndepărteze, spre pildă, aşchiile intrate în carne fără a lărgi rana, acest lucru presupune multă experienţă medicală, în domeniul vindecării sufletelor.
Păcatul este echivalat cu boala, iar cei bolnavi trebuie să meargă la spitalul spovedaniei unde medicul lor sufletesc îi poate tămădui, prescriindu-le diferite medicamente, cauterizându-le şi pansându-le rănile, uneori chiar amputându-le un mădular cangrenat . Pentru aceasta este necesar ca să putem pleca vindecaţi să descoperim medicului rănile noastre sufleteşti: cel ce îşi mărturiseşte durerea se apropie de vindecarea lui şi uşor o va afla, însă în inima învârtoşată se înmulţesc durerile şi chinul bolnavului ce se împotriveşte doctorului sporeşte, spunea Sfântul Ioan Scărarul.
Medicul trebuie să examineze rana bolnavului când ea este dechisă şi să se ocupe de pacienţii lui până la completa vindecare.
Sfântul Varsanufie insista asupra faptului că părintele sufletesc se cuvine să fie, îndurător, îndelug răbdător şi străin de orice supărare şi să nu se lase nicidecum stăpânit de mânie .
Există şi cazuri în care el poate fi depăşit de situaţii extrem de dificile pe care nu va fi în stare să le rezolve, căci puterile lui nu sunt nelimitate, iar anumite boli nu pot fi vindecate decât de Însuşi Mântuitorul.
În această misiune se cere vocaţie, intuiţie, simţ de perspectivă, stăpânire de sine, nepătimire, darul discernământului sau al deosebirii gândurilor, fără acest dar nu se poate prescrie şi administra leacurile necesare tămăduirii bolilor sufleteşti.
Sfinţii Părinţi evitau să-şi asume această responsabilitate, ştiind că îndrumarea duhovnicească a creştinilor şi consolidarea lor în drumul spre mântuire presupune o putere duhovnicească deosebită, o viaţă pilduitoare, nepătimire, un înalt grad de purificare şi iluminare lăuntrică . Ei le recomandau medicilor sufleteşti să nu se ocupe de credincioşii care nu le-au fost daţi în grijă.
În vederea unei activităţi pastorale fertile este important ca fiecare păstor să acorde o importanţă deosebită acelor sectoare din activitatea pastorală în care există un mai mare risc de a greşi.
Principalele indicatoare ale vocaţiei pastoral-misionare ale preotului sunt: a fi atent la celălalt, a nu trece cu vederea elementele pozitive prezente în el - indiferent de gradul de decădere morală în care se află, a-i respecta autonomia, a exprima şi manifesta propria stimă şi disponibilitate în raport cu el.
Unui astfel de preot i se cere o personalitate complexă şi puternică: religioasă, culturală şi mai ales morală. De felul cum îşi înţelege misiunea, va şti să-şi stabilească nevoile stringente ale pastoraţiei fie în mediul urban fie rural, şi aceste deziderate le va aplica şi în viaţa practică .
El trebuie să se ghideze după principiul care spune că a trăi înseamnă a te schimba pentru a te adapta, rămânând, însă, tu însuţi.
Tripla dezrădăcinare a omului este determinată de tendinţa mentalităţii moderne care:
- a transferat centrul de gravitaţie al lumii de la Dumnezeu la om, făcându-l astfel pe om să se simtă autonom faţă de Dumnezeu, iar voia divină să o considere un fel de atentat la adresa propriei libertăţi;
- a introdus o separaţie artificială între credinţă şi manifestarea socială-rezervată cu precădere, dacă nu exclusiv problemelor economice;
- a separat omul de natura înconjurătoare, transformându-l într-un stăpân absolut al acesteia .
În această lume secularizată, criza spirituală a omului a fost accentuată de decepţia în faţa promisiunilor făcute de progresul ştiinţific, referitor la fericirea lui într-o lume pur materială. Acum el are nevoie să regăsească sensul propriu al existenţei sale, locul în universul creat de Dumnezeu - cunună a acestuia, şi-n Împărăţia veşnică-fiu al Împăratului Ceresc .
Primul pas pe care trebuie să-l facă omul, pentru a merge în acest sens, este raportarea întregii sale existenţe la Întruparea, Patimile , Răstignirea, Îvierea şi Înălţarea lui Hristos - redescoperirea teologiei baptizmale, care presupune moarte şi înviere .
Pentru a ajunge din nou la viaţa cea adevărată creştinul trebuie ajutat şi îndrumat de părintele duhovnic, căruia i se cere o personalitate puternică . Personalitatea spre deosebire de insul obişnuit, înseamnă acea persoană care întruneşte la modul superlativ însuşirile superioare care-l diferenţiază substanţial de individul biologic pur şi simplu. Aşadar, studiind trăsăturile personalităţii marilor propovăduitori, se poate ajunge prin imitarea virtuţilor, la formarea propriei personalităţi , metodă utilizată şi în psihopedagogie.
Menirea unui duhovnic în calitate de călăuzitor pe cărările vieţii, este aceea de a fi un îndrumător sufletesc, dar totodată şi prieten, un frate bun şi un ales al Domnului. Căci prietenul credincios este o puternică protecţie, cine l-a găsit a găsit o comoară. Prietenul credincios este un leac de viaţă şi de nemurire; aceia care se tem de Dumnezeu îl găsesc. Duhovnicul odată ales, trebuie să fie, pe lângă prieten şi ales al Domnului, un Alter-Christus, adică nu va fi considerat un om oarecare, chiar dacă îl apreciem pentru ştiinţa şi multele lui informaţii pământeşti, ci îi apreciem mai mult decât orice, puterea mijlocitoare la Dumnezeu. El este cel prin care Dumnezeu ne vorbeşte, întrucât îi va pune în minte şi în grai ceea ce va trebui să ştim pentru fericirea noastră , adică păstrarea curăţiei inimii.
Fericitul Ieronim spune că Păstorul trebuie să fie şi învăţător- magister, şi nimeni nu poate în Biserică să poarte numele de păstor, oricât de sfânt ar fi, fără să fie şi învăţătorul acelora pe care îi păstoreşte.
Denumirea de păstor, implică deţinerea tuturor calităţilor unui păstor neplătit, gata să plece cu turma sa, să-şi conducă oile de la pământul arid la păşunea mănoasă cu apă şi iarbă verde.
Dar să nu piardă din vedere duhovnicul că o vindecare a ucenicului, nu se face numai cu rugăciuni, aşa cum chirurgul nu vindecă numai citind bolnavului texte medicale, ci prin operaţie, intervenţie chirugicală. Clericul vindecat, vindecă prin aceea că îi învaţă pe fiii lui duhovniceşti modul vindecării şi devine îndrumător şi catehet al lor în baza experienţelor lui .
Este grăitoare comparaţia, pe care o găsim la Comenius, unde se face o comparaţie între om şi între pom. Aşa cum pomul poate creşte de la sine dar, nealtoit şi neîngrijit, rămâne sălbatic şi produce fructe rele; aşa şi omul neîngrijit de către un mentor spiritual nu va ajunge să dea bune roade spirituale.
Lipsa unui duhovnic, atunci când viaţa ne va oferi lecţii dure, vom avea foarte mult de suferit. Când avem un accident, când suntem părăsiţi de toţi, când suntem concediaţi de la serviciu, când arde casa, când se sfărâmă toate idealurile, şi nu avem un povăţuitor alături, care să ne înveţe să privim lucrurile din punct de vedere spiritual, ajungem la un dezechilibru total.
Într-un târziu tot la el recurgem, dar după prea multe suferinţe, este foarte greu să nu ştii de unde vin încercările şi suferinţele, să nu ştii din ce parte este duşmanul şi să te lupţi lovind în aer.
În veacul nostru modern nu toţi oamenii îşi dau seama ce poate reprezenta un duhovnic, pentru orientarea destinului lor. A-l avea pentru ei, înseamnă că îşi aleg o povară care nu-i va mai lăsa să-şi facă de cap. El le va arăta drumul pe care au luat-o, că e greşit şi se vor simţi stingheriţi .
Dar acest lucru se întâmplă numai cu cei care nu-şi pun problema sufletească în mod serios, cei care îşi doresc cu adevărat acest lucru reuşesc chiar şi în aceste timpuri să zboare spre treptele desăvârşirii ca marii părinţi de odinioară.
Această incursiune în a aborda în paralel atât teme de psihologie, cât şi teme de teologie, m-au ajutat să înţeleg că în slujirea pastorală este o neapărată nevoie de cunoştinţe şi din domeniul psihologiei, pentru o misiune încununată de succes.
Dobândirea unor informaţii din acest domeniu al psihologiei, pot fi găsite de către unii slujitori foarte uşor, dar de către alţii mai greu, acest lucru pentru că unii deja sunt în câmpul muncii, şi timpul nu le mai permite petrecerea unui timp îndelungat în biblioteci.
Prin aruncarea unei scurte priviri prin mass-media românească, din domeniul psihologiei, ne va fi uşor să vedem cât de intense sunt preocupările pentru a impune un nou mod de viaţă, a oferi alternative şi interes pentru tânărul debusolat de la începutul secolului XXI.
Ceea ce ne rămâne, de făcut este cunoaşterea acestor informaţii de actualitate, încreştinarea lor pe cât posibil, aprofundarea şi înţelegerea de către fiecare dintre noi.
Existenţa unor programe, pe anumite teme de interes şi sistematizarea lor, ar sări în ajutorul nostru, pentru a fi puşi la curent cu acest domeniu nou de interes, unde să fie abordate teme atât de Psihologie generală cât şi teme de Psihoterapie Ortodoxă.
Programele acestea, să-şi propună ca obiectiv atingerea unei anumite planificări tematice, iar drept rezultat final, pe termen apropiat să fie organizarea unor cercuri de psihologie pastorală, cu participarea unor personalităţi, atât din sfera religiosului, dar şi din sfera laicilor, reuşindu-se o apropiere şi o cunoaştere reciprocă cu consecinţe benefice pentru amândouă părţile implicate.
Cercurile de psihologie pastorală vor avea drept rezultat, elaborarea mai multor prezentări, care pot avea drept rezultat un material voluminos, care dacă va fi sistematizat, poate fi cuprins în una sau mai multe publicaţii pe teme interdisciplinare de teologie-psihologie.
În acest demers de apropiere şi cunoaştere a acestor două discipline de interes, trebuie să recurgem la scrierile Sfinţilor Părinţi, care ne oferă un nebănuit tezaur de informaţii şi sprijin în demersul nostru de a deveni buni psihoterapeuţi ortodocşi.
Tratarea problematicii cu foarte multă seriozitate, cunoaşterea Sfintei Scripturi, scrierile Sfinţilor Părinţi, a disciplinelor de Teologie şi a celorlalte discipline de cultură generală, între acestea Psihologia Generală, se vor putea stabili strategiile pentru a putea fi abordată cât mai bine tematica de specialitate pentru a putea răspunde cerinţelor vremurilor noastre.
marți, 31 mai 2011
REFERAT SUSTINUT IN CADRUL CERCULUI PASTORAL IN LUNA MAI 2011
EPISCOPIA SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR
2011-Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română
REFERAT
FAMILIA CREŞTINĂ ÎNŢELEASĂ CA IUBIRE ŞI COMUNIUNE
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA SF. IOAN BOTEZĂTORUL
INDEPENDENŢA,
PROTOIERIA CĂLĂRAŞI
FAMILIA CREŞTINĂ ÎNŢELEASĂ CA IUBIRE ŞI COMUNIUNE
Nici o altă înjghebare socială nu asociază iubirea ca principiu şi esenţă, aşa cum o face familia creştină mai ales dacă ne referim la aspectele ei duhovniceşti.
Problema familiei este o problemă esenţială. Familia este un lucru mare si sfânt. Numai iubirea stabileşte un raport loial între membrii familiei şi între părinţi şi copii. Copii sunt o binecuvântare şi o podoabă a casei, dar nu natura ci iubirea face pe părinti. Nu naşterea de copii face pe cineva mamă, ci creşterea lor în virtute. La rândul lor copiii întelepti înveselesc inima tatălui , şi nu lapadă îndrumările mamei lor .
Dumnezeu este iubire . Crearea omului barbat si femeie dupa chipul si asemanarea Sa , aşează omul în starea de coroană a creaţiei fiind expresia iubirii lui Dumnezeu, iar familia este instituită de Dumnezeu înaintea căderii omului în păcatul neascultării.
Potrivit moralei creştine, originea familiei stă în natura socială a omului şi în voinţa divină, exprimată pozitiv de crearea omului.
Pornind de la cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: să vă iubiţi unul pe altul; precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul , înţelegem de aici prin extrapolare că aşa cum la baza relaţiei dintre creştini stă iubirea tot aşa şi la baza întemeierii unei familii trebuie să stea tot iubirea care mai apoi să stabilească şi comuniunea de adevărată trăire creştină.
De aceea am considerat că e binevenit încă un scurt comentariu pe această temă despre care s-a mai scris şi s-a vorbit atât de mult, dat fiind contexul în care ne aflăm anul acesta care este închinat Sfintelor Taine a Botezului şi a Cununiei.
Încă din perioada Vechiului Testament se vorbeşte atât de frumos despre ajutorul şi folosul reciproc al celor doi care se unesc pentru a întemeia o familie: mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul, fiindcă au răsplată bună pentru munca lor; căci dacă unul cade, îl scoală tovarăşul lui; dar vai de cel singur care cade şi nu este cel de-al doilea ca să-l ridice !
Ajungând în perioada Noului Testament vedem cum Hristos întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă, din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta de la Cana, în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârşind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin harul Său, El vrea să arate că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi înalţarea căsătoriei .
În învăţătura noastră de credinţă creştină se spune despre Sfânta Taină a Cununiei că este un act sfânt, de origine dumnezeiască , în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică .
Părintele Dumitru Stăniloae explică foarte frumos în Dogmatica sa vorbind despre rolul iubirii în familia creştină: căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizează atracţia trupească şi cea spirituală, cu o iubire în care fiecare preţuieşte taina celuilalt şi afirmă în iubirea sa disponibilităţi nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a accepta toate jertfele şi oboselile pentru el. Dar sinteza acestei iubiri totale iniţiale e o legătură ce se actualizează în fapte, aspectul spiritual căpătând un loc tot mai important în ea. Fiecare din cei doi se înscrie în fiinţa sa tot mai multe semne de atenţie, de înţelegere, de slujire şi de jertfire din partea celuilalt, iar aceasta îi leagă tot mai strâns, îi fac să se cunaoscă şi să se preţuiască tot mai mult, iar această memorie spirituală vie, care înalţă pe fiecare din cei doi ca persoană, înălţându-l pe unul prin celălalt, face să se penetreze de tot mai multă spiritualitate şi familiaritate actele lor de iubire trupească .
Teologia patristică, defineste căsătoria ca fiind actul de întemeiere a familiei, unirea a două persoane – bărbat şi femeie – într-o singură fiinţă, o singură substanţă, adică unirea într-un trup şi un suflet, rămânând totuşi două persoane. Iubirea care uneşte cele două persoane casătorite, reflectă taina unităţii divine.
Aşadar iubirea şi comuniunea dintr-o familie creştină este de dorit să se asemene cu cea care există între Hristos şi Biserică.
Când vorbim de comuniune sfântă în familie observăm în zilele noastre că aceasta se realizează tot mai greu ba mai mult se deteriorează pe zi ce trece. Soţii continuă să se înstrăineze unul de celălalt, părinţii se îndepărtează de copii şi copii de părinţi. Şi de fapt mulţi nu-şi dau seama că nu numai familia modernă este o problemă, ci şi modul de viaţă modern .
În încheierea acestui articol vă voi aminti de câteva idei care mi-au rămas în minte de la Înalt Preasfinţitul Andrei Andreicuţ care spunea într-o predică a sa, rostită la radio că ceea ce îi lipseşte cel mai mult unei familii moderne este trăirea creştină.
Viaţa creştină presupune ca membrii familiei să aibă un duhovnic şi să facă patru lucruri împreună: să se roage împreună acasă, să stea la masă împreună, să participe Duminica împreună la Sfânta Liturghie şi să iasă tot împreună la o destindere agreabilă.
Aceste lucruri deşi pentru unii vor părea banale ele pot reprezenta o soluţie pentru criza în care se află familia la începutul mileniului trei a adăugat sfinţia sa în încheierea cuvântului său.
Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare, al seninătăţii constructive. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată .
Atâta timp cât se vor urmări atingerea acestor obiective mai sus amintite şi se va avea în vedere iubirea şi comuniunea care trebuie să stea la baza familiei creştine cu siguranţă vom avea certitudinea că am înţeles ce înseamnă adevărata vieţuire creştină în familie şi societate.
PR. DĂNUT NOAPTEŞ
PAROHIA SF. IOAN BOTEZĂTORUL INDEPENDENŢA, PROTOIERIA CĂLĂRAŞI
2011-Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română
REFERAT
FAMILIA CREŞTINĂ ÎNŢELEASĂ CA IUBIRE ŞI COMUNIUNE
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA SF. IOAN BOTEZĂTORUL
INDEPENDENŢA,
PROTOIERIA CĂLĂRAŞI
FAMILIA CREŞTINĂ ÎNŢELEASĂ CA IUBIRE ŞI COMUNIUNE
Nici o altă înjghebare socială nu asociază iubirea ca principiu şi esenţă, aşa cum o face familia creştină mai ales dacă ne referim la aspectele ei duhovniceşti.
Problema familiei este o problemă esenţială. Familia este un lucru mare si sfânt. Numai iubirea stabileşte un raport loial între membrii familiei şi între părinţi şi copii. Copii sunt o binecuvântare şi o podoabă a casei, dar nu natura ci iubirea face pe părinti. Nu naşterea de copii face pe cineva mamă, ci creşterea lor în virtute. La rândul lor copiii întelepti înveselesc inima tatălui , şi nu lapadă îndrumările mamei lor .
Dumnezeu este iubire . Crearea omului barbat si femeie dupa chipul si asemanarea Sa , aşează omul în starea de coroană a creaţiei fiind expresia iubirii lui Dumnezeu, iar familia este instituită de Dumnezeu înaintea căderii omului în păcatul neascultării.
Potrivit moralei creştine, originea familiei stă în natura socială a omului şi în voinţa divină, exprimată pozitiv de crearea omului.
Pornind de la cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: să vă iubiţi unul pe altul; precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul , înţelegem de aici prin extrapolare că aşa cum la baza relaţiei dintre creştini stă iubirea tot aşa şi la baza întemeierii unei familii trebuie să stea tot iubirea care mai apoi să stabilească şi comuniunea de adevărată trăire creştină.
De aceea am considerat că e binevenit încă un scurt comentariu pe această temă despre care s-a mai scris şi s-a vorbit atât de mult, dat fiind contexul în care ne aflăm anul acesta care este închinat Sfintelor Taine a Botezului şi a Cununiei.
Încă din perioada Vechiului Testament se vorbeşte atât de frumos despre ajutorul şi folosul reciproc al celor doi care se unesc pentru a întemeia o familie: mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul, fiindcă au răsplată bună pentru munca lor; căci dacă unul cade, îl scoală tovarăşul lui; dar vai de cel singur care cade şi nu este cel de-al doilea ca să-l ridice !
Ajungând în perioada Noului Testament vedem cum Hristos întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă, din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta de la Cana, în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârşind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin harul Său, El vrea să arate că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi înalţarea căsătoriei .
În învăţătura noastră de credinţă creştină se spune despre Sfânta Taină a Cununiei că este un act sfânt, de origine dumnezeiască , în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică .
Părintele Dumitru Stăniloae explică foarte frumos în Dogmatica sa vorbind despre rolul iubirii în familia creştină: căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizează atracţia trupească şi cea spirituală, cu o iubire în care fiecare preţuieşte taina celuilalt şi afirmă în iubirea sa disponibilităţi nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a accepta toate jertfele şi oboselile pentru el. Dar sinteza acestei iubiri totale iniţiale e o legătură ce se actualizează în fapte, aspectul spiritual căpătând un loc tot mai important în ea. Fiecare din cei doi se înscrie în fiinţa sa tot mai multe semne de atenţie, de înţelegere, de slujire şi de jertfire din partea celuilalt, iar aceasta îi leagă tot mai strâns, îi fac să se cunaoscă şi să se preţuiască tot mai mult, iar această memorie spirituală vie, care înalţă pe fiecare din cei doi ca persoană, înălţându-l pe unul prin celălalt, face să se penetreze de tot mai multă spiritualitate şi familiaritate actele lor de iubire trupească .
Teologia patristică, defineste căsătoria ca fiind actul de întemeiere a familiei, unirea a două persoane – bărbat şi femeie – într-o singură fiinţă, o singură substanţă, adică unirea într-un trup şi un suflet, rămânând totuşi două persoane. Iubirea care uneşte cele două persoane casătorite, reflectă taina unităţii divine.
Aşadar iubirea şi comuniunea dintr-o familie creştină este de dorit să se asemene cu cea care există între Hristos şi Biserică.
Când vorbim de comuniune sfântă în familie observăm în zilele noastre că aceasta se realizează tot mai greu ba mai mult se deteriorează pe zi ce trece. Soţii continuă să se înstrăineze unul de celălalt, părinţii se îndepărtează de copii şi copii de părinţi. Şi de fapt mulţi nu-şi dau seama că nu numai familia modernă este o problemă, ci şi modul de viaţă modern .
În încheierea acestui articol vă voi aminti de câteva idei care mi-au rămas în minte de la Înalt Preasfinţitul Andrei Andreicuţ care spunea într-o predică a sa, rostită la radio că ceea ce îi lipseşte cel mai mult unei familii moderne este trăirea creştină.
Viaţa creştină presupune ca membrii familiei să aibă un duhovnic şi să facă patru lucruri împreună: să se roage împreună acasă, să stea la masă împreună, să participe Duminica împreună la Sfânta Liturghie şi să iasă tot împreună la o destindere agreabilă.
Aceste lucruri deşi pentru unii vor părea banale ele pot reprezenta o soluţie pentru criza în care se află familia la începutul mileniului trei a adăugat sfinţia sa în încheierea cuvântului său.
Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare, al seninătăţii constructive. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată .
Atâta timp cât se vor urmări atingerea acestor obiective mai sus amintite şi se va avea în vedere iubirea şi comuniunea care trebuie să stea la baza familiei creştine cu siguranţă vom avea certitudinea că am înţeles ce înseamnă adevărata vieţuire creştină în familie şi societate.
PR. DĂNUT NOAPTEŞ
PAROHIA SF. IOAN BOTEZĂTORUL INDEPENDENŢA, PROTOIERIA CĂLĂRAŞI
vineri, 6 mai 2011
ARTICOL PUBLICAT IN REVISTA MANASTIRII RADU NEGRU CALARASI
SFÂNTUL BOTEZ ÎN LUMINA ÎNVĂŢĂTURILOR SFINŢILOR PĂRINŢI
În şirul celor şapte Sfinte Taine instituite de Mântuitorul Iisus Hristos şi practicate de Sfinţii Apostoli se numără şi Taina Botezului despre care mi-am propus să vorbesc şi eu în rândurile următoare din viziunea câtorva Sfinţi Părinţi care au trăit în primele secole ale apariţiei creştinismului.
Mai întâi să amintim că Botezul este definit în Dogmatica părintelui Dumitru Stăniloae ca fiind Taina prin care omul cu credinţă în Hristos se renaşte din apă şi din Duh la viaţa cea adevărată în Hristos şi devine membru al Bisericii.
Într-un înţeles special Taina este definită ca fiind lucrarea invizibilă a lui Hristos săvârşită prin acte vizibile, prin care se constituie Biserica şi care se săvârşeşte în Biserică.
Hristos şi Sfânta Treime nu se cunosc decât prin Biserică în eficienţa Lor, dar, pe de altă parte, sunt cunoscuţi ca Taine, pentru că sunt cunoscuţi în realitatea sensibilă a Bisericii.( Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Dogmatica, vol. 3)
Sfântul Botez ne dă puterea de a creşte spiritual continu, dar asta se poate realiza prin însuşirea cât mai multor virtuţi.
Prin virtuţi ne oferim jertfă lui Dumnezeu împreună cu Hristos.
Sfântul Chiril din Alexandria zice: Hristos este însuşi jerta cea sfântă care răspândeşte bună mireasmă prin virtuţi.
Prin această viaţă de jertă arătată în virtuţi, luăm puterea şi din Sfânta Împărtăşanie. Hristos adaugă prin Sfânta Euharistie la puterea pe care ne-a dăruit-o prin Botez.
Sfântul Grigorie de Nazianz ne îndeamnă să dăm deci toate mădularele noastre cele de pe pământ lui Dumnezeu, să I le consacrăm pe toate...Să ne aducem întregi lui Dumnezeu; să ne facem arderi de tot înţelegătoare, jertfe desăvârşite nu numai braţul, nu numai pieptul..., ci să ne dăm întregi, ca să ne primim întregi, sfinţiţi, umpluţi de viaţa dumnezeiască. Căci aceasta este a te primi în mod curat: a te dărui lui Dumnezeu şi a dobândi mântuirea noastră prin dăruirea noastră ca jertfă.
Tot la Sfântul Grigorie de Nazianz găsim şi următoarea afirmaţie: viaţa cea nouă este un dar de sus ce ne vine prin Botez, însă e dar care trebuie păstrat şi dezvoltat prin sârguinţa noastră. Cultivă cu osteneală curăţirea, punând în inimă treptele urcuşului şi iertarea pe care ai primit-o în dar, păstreaz-o cu străduinţa ta, ca iertarea să-ţi fie de la Dumnezeu, iar păzirea să fie de la tine.
Se spune despre darul acesta că este ca şi o datorie. Cine nu păzeşte şi nu dezvoltă curăţia primită prin Botez se face sălaş a mai multor demoni decât înainte de Botez şi greu se va mai mântui.
Şi Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia a III a către neofiţi vorbeşte foarte frumos despre darurile pe care le primim prin Sfânta Taină a Botezului.
Să zicem iarăşi: „Binecuvântat este Dumnezeu, singurul Care face minuni” (Ps 72,18), Cel Ce face toate şi le preschimbă pe toate. Căci cei ce până ieri erau robiţi, acum sunt liberi şi cetăţeni ai Bisericii. Cei ce erau mai înainte întru ruşinea păcatelor, acum sunt întru îndrăzneală şi dreptate. Şi nu numai liberi, ci şi sfinţi; nu numai sfinţi, ci şi drepţi; nu numai drepţi, ci şi fii; nu numai fii, ci şi moştenitori; nu numai moştenitori, ci şi fraţi ai lui Hristos; nu numai fraţi ai lui Hristos, ci şi împreună moştenitori; nu numai împreună moştenitori, ci şi mădulare [ale lui Hristos]; nu numai mădulare, ci şi biserică; nu numai biserică, ci şi instrumente ale Duhului.
De asemenea el subliniază şi importanţa Botezului pentru copii, argument pentru cei care încă mai sunt influenţaţi de anumite practici de la alte culte.
Binecuvântat este Dumnezeu, singurul Care face minuni.” Ai văzut câte sunt darurile botezului? Mulţi cred că singurul dar este iertarea păcatelor, noi însă am numărat zece vrednicii. De aceea şi botezăm copiii, deşi nu au păcate: ca să li se adauge sfinţenia, dreptatea, înfierea, moştenirea, înfrăţirea, să fie mădulare ale lui Hristos, să devină sălaş al Duhului.
În încheierea acestui scurt articol am ales un citat tot de la Sfântul Ioan Gură de Aur care în Omilia sa atrage atenţia ascultătorilor săi asupra unui lucru deosebit de important referitor la obligaţiile care se impun prin acceptarea Tainei Sfântului Botez. Acestea însă trebuie să le luăm ca îndemn şi pentru noi cei de astăzi care am acceptat să devenim şi să ne numim creştini.
Căci cel ce stătea până acum în sala de antrenament avea iertare pentru căderile sale. Dar de azi s-a deschis arena, lupta a început, tribunele vă privesc de sus; nu numai oamenii privesc luptele, ci şi îngerii. Iar Pavel strigă corintenilor, scriindu-le: „Privelişte ne-am făcut lumii, nu numai oamenilor, ci şi îngerilor” (I Cor 4,9). Îngerii privesc, iar Stăpânul îngerilor este protectorul luptelor. Acest fapt nu este doar o cinste, ci şi o asigurare. Căci dacă Cel Ce şi-a pus sufletul Lui pentru noi, El şi judecă lupta, oare nu este aceasta o mare cinste, nu este o deplină siguranţă?
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA INDEPENDENŢA
În şirul celor şapte Sfinte Taine instituite de Mântuitorul Iisus Hristos şi practicate de Sfinţii Apostoli se numără şi Taina Botezului despre care mi-am propus să vorbesc şi eu în rândurile următoare din viziunea câtorva Sfinţi Părinţi care au trăit în primele secole ale apariţiei creştinismului.
Mai întâi să amintim că Botezul este definit în Dogmatica părintelui Dumitru Stăniloae ca fiind Taina prin care omul cu credinţă în Hristos se renaşte din apă şi din Duh la viaţa cea adevărată în Hristos şi devine membru al Bisericii.
Într-un înţeles special Taina este definită ca fiind lucrarea invizibilă a lui Hristos săvârşită prin acte vizibile, prin care se constituie Biserica şi care se săvârşeşte în Biserică.
Hristos şi Sfânta Treime nu se cunosc decât prin Biserică în eficienţa Lor, dar, pe de altă parte, sunt cunoscuţi ca Taine, pentru că sunt cunoscuţi în realitatea sensibilă a Bisericii.( Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Dogmatica, vol. 3)
Sfântul Botez ne dă puterea de a creşte spiritual continu, dar asta se poate realiza prin însuşirea cât mai multor virtuţi.
Prin virtuţi ne oferim jertfă lui Dumnezeu împreună cu Hristos.
Sfântul Chiril din Alexandria zice: Hristos este însuşi jerta cea sfântă care răspândeşte bună mireasmă prin virtuţi.
Prin această viaţă de jertă arătată în virtuţi, luăm puterea şi din Sfânta Împărtăşanie. Hristos adaugă prin Sfânta Euharistie la puterea pe care ne-a dăruit-o prin Botez.
Sfântul Grigorie de Nazianz ne îndeamnă să dăm deci toate mădularele noastre cele de pe pământ lui Dumnezeu, să I le consacrăm pe toate...Să ne aducem întregi lui Dumnezeu; să ne facem arderi de tot înţelegătoare, jertfe desăvârşite nu numai braţul, nu numai pieptul..., ci să ne dăm întregi, ca să ne primim întregi, sfinţiţi, umpluţi de viaţa dumnezeiască. Căci aceasta este a te primi în mod curat: a te dărui lui Dumnezeu şi a dobândi mântuirea noastră prin dăruirea noastră ca jertfă.
Tot la Sfântul Grigorie de Nazianz găsim şi următoarea afirmaţie: viaţa cea nouă este un dar de sus ce ne vine prin Botez, însă e dar care trebuie păstrat şi dezvoltat prin sârguinţa noastră. Cultivă cu osteneală curăţirea, punând în inimă treptele urcuşului şi iertarea pe care ai primit-o în dar, păstreaz-o cu străduinţa ta, ca iertarea să-ţi fie de la Dumnezeu, iar păzirea să fie de la tine.
Se spune despre darul acesta că este ca şi o datorie. Cine nu păzeşte şi nu dezvoltă curăţia primită prin Botez se face sălaş a mai multor demoni decât înainte de Botez şi greu se va mai mântui.
Şi Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia a III a către neofiţi vorbeşte foarte frumos despre darurile pe care le primim prin Sfânta Taină a Botezului.
Să zicem iarăşi: „Binecuvântat este Dumnezeu, singurul Care face minuni” (Ps 72,18), Cel Ce face toate şi le preschimbă pe toate. Căci cei ce până ieri erau robiţi, acum sunt liberi şi cetăţeni ai Bisericii. Cei ce erau mai înainte întru ruşinea păcatelor, acum sunt întru îndrăzneală şi dreptate. Şi nu numai liberi, ci şi sfinţi; nu numai sfinţi, ci şi drepţi; nu numai drepţi, ci şi fii; nu numai fii, ci şi moştenitori; nu numai moştenitori, ci şi fraţi ai lui Hristos; nu numai fraţi ai lui Hristos, ci şi împreună moştenitori; nu numai împreună moştenitori, ci şi mădulare [ale lui Hristos]; nu numai mădulare, ci şi biserică; nu numai biserică, ci şi instrumente ale Duhului.
De asemenea el subliniază şi importanţa Botezului pentru copii, argument pentru cei care încă mai sunt influenţaţi de anumite practici de la alte culte.
Binecuvântat este Dumnezeu, singurul Care face minuni.” Ai văzut câte sunt darurile botezului? Mulţi cred că singurul dar este iertarea păcatelor, noi însă am numărat zece vrednicii. De aceea şi botezăm copiii, deşi nu au păcate: ca să li se adauge sfinţenia, dreptatea, înfierea, moştenirea, înfrăţirea, să fie mădulare ale lui Hristos, să devină sălaş al Duhului.
În încheierea acestui scurt articol am ales un citat tot de la Sfântul Ioan Gură de Aur care în Omilia sa atrage atenţia ascultătorilor săi asupra unui lucru deosebit de important referitor la obligaţiile care se impun prin acceptarea Tainei Sfântului Botez. Acestea însă trebuie să le luăm ca îndemn şi pentru noi cei de astăzi care am acceptat să devenim şi să ne numim creştini.
Căci cel ce stătea până acum în sala de antrenament avea iertare pentru căderile sale. Dar de azi s-a deschis arena, lupta a început, tribunele vă privesc de sus; nu numai oamenii privesc luptele, ci şi îngerii. Iar Pavel strigă corintenilor, scriindu-le: „Privelişte ne-am făcut lumii, nu numai oamenilor, ci şi îngerilor” (I Cor 4,9). Îngerii privesc, iar Stăpânul îngerilor este protectorul luptelor. Acest fapt nu este doar o cinste, ci şi o asigurare. Căci dacă Cel Ce şi-a pus sufletul Lui pentru noi, El şi judecă lupta, oare nu este aceasta o mare cinste, nu este o deplină siguranţă?
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA INDEPENDENŢA
luni, 4 aprilie 2011
UN NOU NUMAR AL BULETINULUI PAROHIAL DEDICAT PERIOADEI SPECIALE IN CARE NE AFLAM
Proorocule şi Înaintemergătorule al venirii lui Hristos, după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi, cei ce cu dragoste te cinstim că nerodirea celei ce te-a născut şi amuţirea părintelui tău s-au dezlegat întru mărită şi cinstită naşterea ta, şi întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduieşte. (TROPARUL NAŞTERII SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL)
BULETINUL PAROHIEI
SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL
INDEPENDENŢA
FOAIE PENTRU ÎNTĂRIRE SUFLETEASCĂ ŞI MISIUNE CREŞTINĂ
ANULIII, APRILIE, NR. 6
DUMINICA FLORIILOR IN TRADIŢIA CREŞTIN-ORTODOXĂ
În rânduielile noastre creştine există două categorii de Sărbători Mari sau Praznice Împărăteşti: cu dată fixă şi cu dată schimbătoare. Duminica Floriilor este primul Praznic Împărătesc, cu data schimbătoare, din cursul anului bisericesc. Floriile este sărbătoarea care ne aminteste de Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, Înainte de Sfintele Patimi. După un obicei străvechi, menţionat chiar în sec. IV de către pelerina Egeria şi generalizat în toată Biserica creştină, se aduc în Biserici ramuri de salcie, care sunt binecuvântate şi împărţite cre¬dincioşilor, în amintirea ramurilor de finic şi de măslin, cu care mulţi¬mile au întâmpinat pe Domnul la Intrarea Sa triumfală în Ierusalim şi pe care noi le purtăm în maini ca semn al biruinţei împotriva morţii. Tot în această zi îşi serbează onomastica cei care au nume de flori. În seara acestei Duminici încep în Bisericile de la oraşe în special şi în mânăstiri frumoa¬sele slujbe ale Deniilordin săptămana Sfintelor Patimi. Însă ceea ce trebuie reţinut că începând cu ziua de miercuri din Săptămâna Mare cum este cunoscută de toţi creştinii e bine să participăm la aceste slujbe în număr cât mai mare pentru a arăta respectul cuvenit marii Sărbători care se apropie.
Cuvântul Denie vine din limba slavonă si înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă, de seară pentru că e ştiut faptul că acestea se săvârşesc după apusul soarelui.
Fiecare zi din Saptămâna Patimilor ne aduce aminte de un eveniment din Viaţa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos.
Luni, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, Biserica ne aduce aminte de Iosif cel care a fost vândut de fraţii săi în Egipt. El este o preînchipuire a lui Hristos, vândut de Iuda.
Tot în timpul deniei de luni se face pomenirea smochinului neroditor, blestemat de Hristos să se usuce pentru ca nu avea rod. E o pildă dată omului, din care trebuie să reţină, că Dumnezeu este atât iubire cât şi dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va răsplăti, ci va şi pedepsi pe cei ce nu au rodit.
Marţi se face pomenirea celor zece fecioare. Din pildă reţinem că cinci fecioare au avut doar candela fără ulei, iar celelalte cinci au avut şi candela şi ulei. Candela fără ulei reprezintă realizarea de sine în totală nepăsare de ceilalţi. Candela cu ulei reprezintă evlavia însoţită demilostenie.
În Miercurea Săptămânii Sfintelor Pătimiri se face pomenirea femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patima Sa, ca simbol al pocăinţei şi îndreptării omului păcătos. Miercuri este ziua în care Iuda L-a vândut pe Hristos fariseilor, pe treizeci de arginţi. Joia Patimilor este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie, Cina cea de Taină la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii- Împărtăşanii, rugăciunea arhierească şi începutul patimilor prin vinderea Domnului. Specific deniei de joi seara este citirea celor 12 Evanghelii şi scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în naosul Bisericii. Există obiceiul ca atunci când preotul citeşte din Sfintele Evanghelii, credincioşii să aprindă lumânari şi să se aşeze în genunchi. În Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, Înfricoşătoarele şi mântuitoarele Patimi ale Domnului şi de mărturisirea tâlharului celui recunoscător care a dobândit raiul. În Sfânta şi Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea lui Hristos cu trupul şi pogorârea la iad cu sufletul, pentru a ridica din stricăciune pe cei din veac adormiţi. Sâmbata seara, începe slujba Învierii. Ajunşi în această Mare Zi, Biserica ne cere să glăsuim cu toţii: "În Ziua Învierii să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm, şi să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le". PR. DANIEL NOAPTEŞ
CUVINTE ALE SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE POST
Postul: o şcoală a căinţei. Postul adevărat este abţinerea de la orice lucru rău. (Sf.Teodor Studitul) Postul ocroteşte orice virtute. Este începutul luptei spirituale, cununa celor cumpătaţi, frumuseţea fecioriei şi sfinţeniei, strălucirea cuminţeniei, începutul vieţii creştine, mama rugăciunii, izvorul smereniei. Postul te învaţă liniştea şi el precede celelalte fapte bune. (Sf.Isaac Sirul)
Postul acela este adevărat, care este prezent în toate; pe toate le curăţeşte şi pe toate le vindecă. (Sf.Grigorie Palama)
Postul îi învaţă pe toţi nu doar cumpătarea de la mâncare, ci şi înstrăinarea de iubirea de argint, de nesaţ şi de orice răutate. (Sf.Vasile cel Mare)
Postul este marea armă împotriva ispitelor, precum plăcerea este începutul tuturor păcatelor. (Teofilact al Bulgariei)
Postul, acest doctor al sufletelor noastre, (…) îl face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească de păcatele şi de lipsurile sale. (Sf. Simeon Noul Teolog)
Ne-am îmbolnăvit prin păcat, dar ne vindecăm prin pocăinţă. Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. (Sf.Vasile cel Mare)
Postul ne îngreunează pe dinafară, dar ne curaţă pe dinlăuntru. (Sf.Ioan al Antiohiei)
Postul este mama sănătăţii. (Sf.Ioan Gură de Aur)
Postul este izvor de bucurie. (Sf.Vasile celMare)
Postul trupului este hrana sufletului. (Sf. Ioan Gură de Aur)
Dacă nu îţi schimbi viaţa, la ce mai posteşti ? Schimbarea bucatelor nu ajută la nimic. (Sf.Ioan Gură de Aur) PR. DANIEL NOAPTEŞ
CUVÂNT PENTRU COPII
În cuvântul din acest număr vă propun spre lectură dragii mei câteva gânduri despre marea Sărbătoare a Învierii Domnului către care ne îndreptăm cu paşi repezi. De aceea e bine să ne amintim că Paştile este cea mai mare sărbătoare creştin-ortodoxă de la români.
Postul Paştelui este cel mai lung şi mai greu post de peste an, şi a fost rânduit de Biserică ca un mijloc de pre¬gătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a Învierii Domnului.
Spoveditul se face în Săptămâna Mare, adică în ultima săptămâna de dinainte de Înviere, când cei care au ţinut post se duc la Biserică, ascultă slujba, şi se spovedesc la preot, spunându-şi păcatele în tainică destăinuire. Împărtăşitul se face după ce creştinul s-a spovedit. Vopsitul ouălor : ouăle se vopsesc în vopsea roşie în joia din ultima săptămână a Postului, Săptămâna Mare. Se vopsesc în această zi, deoarece Iisus a fost răstignit joi, iar vopseaua roşie reprezintă sângele vărsat de El. După Înviere, românii ciocnesc ouă, spunând "Hristos a înviat" si celălalt:"Adevărat a înviat".
Cozonacul e făcut de către gospodine, face parte din bunătăţurile ce trebuie să fie pe masă de Sfintele Paşti.
Pasca este specifică acestor sărbători. De obicei, gospodinele o pregătesc în căminul lor şi are formă rotundă. Pasca trebuie să fie împodobită la mijloc cu o cruce, iar pe margine cu o împletitură din aluat. Când bagă pasca la cuptor, femeile spun (dând cu lopata semnul Crucii pe uşa cuptorului):
Cruce-ncasă, Cruce-npiatră, Dumnezeu cu noi la masă, Maica Precista pe fereastră.
Prin Sudul ţării, fetele fac câte 12 noduri unei aţe, punându-şi la fiecare câte o dorinţă şi dezlegându-le când dorinţa s-a împlinit.
Conform tradiţiei creştine, vineri este, ziua în care Iisus a fost răstignit şi a murit pe Cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoşesc. Din această cauză Vinerea Mare este zi de post negru.
Săptămâna luminată precede nopţii de Înviere şi se consideră că e săptămâna în care Domnul încă mai e printre oameni, nu s-a ridicat la Cer. În săptămâna luminată, Preoţii poartă haine veşminte albe şi cu fir auriu/argintiu ca semn de bucurie al Învierii Domnului. Oamenii se salută cu "Hristos a înviat", celălalt răspunzând "Adevărat a înviat".
După tradiţie, în familiile creştine se mănâncă în zilele de Paşti carne de miel. Mielul Îl simbolizează pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care S-a jertfit pentru păcatele lumii şi a murit pe Cruce ca un Miel nevinovat.
În Noaptea de Înviere creştinii merg la Biserică să ia "lumină": preotul va aprinde o lumânare şi va da această lumină la fiecare creştin venit. Cu lumânarea aprinsă de la Înviere ne întoarcem acasă după slujba de la miezul nopţii, pentru a aduce lumina si în casele noastre. Lumânarea de Înviere este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi al luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului.
A consemnat prof. ROMICA NOAPTEŞ
CEI CARE DORIŢI SĂ CITIŢI BULETINUL PAROHIEI PE INTERNET ÎL GĂSIŢI LA ADRESA: http://www.parinteledanielnoaptes.blogspot.com
Redacţia Redactor: Pr. Dănuţ(Daniel) Noapteş Secretar de redacţie: Romica Noapteş Telefon contact: 0723071018 Email: parinteledaniel2009@yahoo.com
BULETINUL PAROHIEI
SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL
INDEPENDENŢA
FOAIE PENTRU ÎNTĂRIRE SUFLETEASCĂ ŞI MISIUNE CREŞTINĂ
ANULIII, APRILIE, NR. 6
DUMINICA FLORIILOR IN TRADIŢIA CREŞTIN-ORTODOXĂ
În rânduielile noastre creştine există două categorii de Sărbători Mari sau Praznice Împărăteşti: cu dată fixă şi cu dată schimbătoare. Duminica Floriilor este primul Praznic Împărătesc, cu data schimbătoare, din cursul anului bisericesc. Floriile este sărbătoarea care ne aminteste de Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, Înainte de Sfintele Patimi. După un obicei străvechi, menţionat chiar în sec. IV de către pelerina Egeria şi generalizat în toată Biserica creştină, se aduc în Biserici ramuri de salcie, care sunt binecuvântate şi împărţite cre¬dincioşilor, în amintirea ramurilor de finic şi de măslin, cu care mulţi¬mile au întâmpinat pe Domnul la Intrarea Sa triumfală în Ierusalim şi pe care noi le purtăm în maini ca semn al biruinţei împotriva morţii. Tot în această zi îşi serbează onomastica cei care au nume de flori. În seara acestei Duminici încep în Bisericile de la oraşe în special şi în mânăstiri frumoa¬sele slujbe ale Deniilordin săptămana Sfintelor Patimi. Însă ceea ce trebuie reţinut că începând cu ziua de miercuri din Săptămâna Mare cum este cunoscută de toţi creştinii e bine să participăm la aceste slujbe în număr cât mai mare pentru a arăta respectul cuvenit marii Sărbători care se apropie.
Cuvântul Denie vine din limba slavonă si înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă, de seară pentru că e ştiut faptul că acestea se săvârşesc după apusul soarelui.
Fiecare zi din Saptămâna Patimilor ne aduce aminte de un eveniment din Viaţa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos.
Luni, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, Biserica ne aduce aminte de Iosif cel care a fost vândut de fraţii săi în Egipt. El este o preînchipuire a lui Hristos, vândut de Iuda.
Tot în timpul deniei de luni se face pomenirea smochinului neroditor, blestemat de Hristos să se usuce pentru ca nu avea rod. E o pildă dată omului, din care trebuie să reţină, că Dumnezeu este atât iubire cât şi dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va răsplăti, ci va şi pedepsi pe cei ce nu au rodit.
Marţi se face pomenirea celor zece fecioare. Din pildă reţinem că cinci fecioare au avut doar candela fără ulei, iar celelalte cinci au avut şi candela şi ulei. Candela fără ulei reprezintă realizarea de sine în totală nepăsare de ceilalţi. Candela cu ulei reprezintă evlavia însoţită demilostenie.
În Miercurea Săptămânii Sfintelor Pătimiri se face pomenirea femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patima Sa, ca simbol al pocăinţei şi îndreptării omului păcătos. Miercuri este ziua în care Iuda L-a vândut pe Hristos fariseilor, pe treizeci de arginţi. Joia Patimilor este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie, Cina cea de Taină la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii- Împărtăşanii, rugăciunea arhierească şi începutul patimilor prin vinderea Domnului. Specific deniei de joi seara este citirea celor 12 Evanghelii şi scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în naosul Bisericii. Există obiceiul ca atunci când preotul citeşte din Sfintele Evanghelii, credincioşii să aprindă lumânari şi să se aşeze în genunchi. În Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, Înfricoşătoarele şi mântuitoarele Patimi ale Domnului şi de mărturisirea tâlharului celui recunoscător care a dobândit raiul. În Sfânta şi Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea lui Hristos cu trupul şi pogorârea la iad cu sufletul, pentru a ridica din stricăciune pe cei din veac adormiţi. Sâmbata seara, începe slujba Învierii. Ajunşi în această Mare Zi, Biserica ne cere să glăsuim cu toţii: "În Ziua Învierii să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm, şi să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le". PR. DANIEL NOAPTEŞ
CUVINTE ALE SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE POST
Postul: o şcoală a căinţei. Postul adevărat este abţinerea de la orice lucru rău. (Sf.Teodor Studitul) Postul ocroteşte orice virtute. Este începutul luptei spirituale, cununa celor cumpătaţi, frumuseţea fecioriei şi sfinţeniei, strălucirea cuminţeniei, începutul vieţii creştine, mama rugăciunii, izvorul smereniei. Postul te învaţă liniştea şi el precede celelalte fapte bune. (Sf.Isaac Sirul)
Postul acela este adevărat, care este prezent în toate; pe toate le curăţeşte şi pe toate le vindecă. (Sf.Grigorie Palama)
Postul îi învaţă pe toţi nu doar cumpătarea de la mâncare, ci şi înstrăinarea de iubirea de argint, de nesaţ şi de orice răutate. (Sf.Vasile cel Mare)
Postul este marea armă împotriva ispitelor, precum plăcerea este începutul tuturor păcatelor. (Teofilact al Bulgariei)
Postul, acest doctor al sufletelor noastre, (…) îl face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească de păcatele şi de lipsurile sale. (Sf. Simeon Noul Teolog)
Ne-am îmbolnăvit prin păcat, dar ne vindecăm prin pocăinţă. Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. (Sf.Vasile cel Mare)
Postul ne îngreunează pe dinafară, dar ne curaţă pe dinlăuntru. (Sf.Ioan al Antiohiei)
Postul este mama sănătăţii. (Sf.Ioan Gură de Aur)
Postul este izvor de bucurie. (Sf.Vasile celMare)
Postul trupului este hrana sufletului. (Sf. Ioan Gură de Aur)
Dacă nu îţi schimbi viaţa, la ce mai posteşti ? Schimbarea bucatelor nu ajută la nimic. (Sf.Ioan Gură de Aur) PR. DANIEL NOAPTEŞ
CUVÂNT PENTRU COPII
În cuvântul din acest număr vă propun spre lectură dragii mei câteva gânduri despre marea Sărbătoare a Învierii Domnului către care ne îndreptăm cu paşi repezi. De aceea e bine să ne amintim că Paştile este cea mai mare sărbătoare creştin-ortodoxă de la români.
Postul Paştelui este cel mai lung şi mai greu post de peste an, şi a fost rânduit de Biserică ca un mijloc de pre¬gătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a Învierii Domnului.
Spoveditul se face în Săptămâna Mare, adică în ultima săptămâna de dinainte de Înviere, când cei care au ţinut post se duc la Biserică, ascultă slujba, şi se spovedesc la preot, spunându-şi păcatele în tainică destăinuire. Împărtăşitul se face după ce creştinul s-a spovedit. Vopsitul ouălor : ouăle se vopsesc în vopsea roşie în joia din ultima săptămână a Postului, Săptămâna Mare. Se vopsesc în această zi, deoarece Iisus a fost răstignit joi, iar vopseaua roşie reprezintă sângele vărsat de El. După Înviere, românii ciocnesc ouă, spunând "Hristos a înviat" si celălalt:"Adevărat a înviat".
Cozonacul e făcut de către gospodine, face parte din bunătăţurile ce trebuie să fie pe masă de Sfintele Paşti.
Pasca este specifică acestor sărbători. De obicei, gospodinele o pregătesc în căminul lor şi are formă rotundă. Pasca trebuie să fie împodobită la mijloc cu o cruce, iar pe margine cu o împletitură din aluat. Când bagă pasca la cuptor, femeile spun (dând cu lopata semnul Crucii pe uşa cuptorului):
Cruce-ncasă, Cruce-npiatră, Dumnezeu cu noi la masă, Maica Precista pe fereastră.
Prin Sudul ţării, fetele fac câte 12 noduri unei aţe, punându-şi la fiecare câte o dorinţă şi dezlegându-le când dorinţa s-a împlinit.
Conform tradiţiei creştine, vineri este, ziua în care Iisus a fost răstignit şi a murit pe Cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoşesc. Din această cauză Vinerea Mare este zi de post negru.
Săptămâna luminată precede nopţii de Înviere şi se consideră că e săptămâna în care Domnul încă mai e printre oameni, nu s-a ridicat la Cer. În săptămâna luminată, Preoţii poartă haine veşminte albe şi cu fir auriu/argintiu ca semn de bucurie al Învierii Domnului. Oamenii se salută cu "Hristos a înviat", celălalt răspunzând "Adevărat a înviat".
După tradiţie, în familiile creştine se mănâncă în zilele de Paşti carne de miel. Mielul Îl simbolizează pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care S-a jertfit pentru păcatele lumii şi a murit pe Cruce ca un Miel nevinovat.
În Noaptea de Înviere creştinii merg la Biserică să ia "lumină": preotul va aprinde o lumânare şi va da această lumină la fiecare creştin venit. Cu lumânarea aprinsă de la Înviere ne întoarcem acasă după slujba de la miezul nopţii, pentru a aduce lumina si în casele noastre. Lumânarea de Înviere este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi al luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului.
A consemnat prof. ROMICA NOAPTEŞ
CEI CARE DORIŢI SĂ CITIŢI BULETINUL PAROHIEI PE INTERNET ÎL GĂSIŢI LA ADRESA: http://www.parinteledanielnoaptes.blogspot.com
Redacţia Redactor: Pr. Dănuţ(Daniel) Noapteş Secretar de redacţie: Romica Noapteş Telefon contact: 0723071018 Email: parinteledaniel2009@yahoo.com
joi, 17 februarie 2011
ARTICOL PUBLICAT IN REVISTA MANASTIRII RADU NEGRU
CREZUL ŞI CREDINŢA LA FERICITUL AUGUSTIN
Apariţia în limba română a Cărţii Despre credinţă şi Crez a Fericitului Augustin m-a ajutat să descopăr mai mult frumuseţea gândirii acestuia referitoare la tema aleasă în Patriarhia Română şi anume: Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti .
Despre Fericitul Augustin s-a scris foarte mult de-a lungul timpului şi a fost caracterizat cu alese cuvinte de mulţi dintre scriitorii din sfera religiosului dar şi a laicului.
Am să amintesc un citat care mi s-a părut sugestiv şi cuprinzător a lui B. Altaner dintr-o lucrare a sa: Augustin e o figură gigantică a literaturii creştine. Geniul său filozofic, credinţa sa profundă, experineţa sa personală, varietatea problemelor tratate, originalitatea multora dintre soluţiile sale şi talentul său literar uneori incomparabil, fac din el o personalitate de culme care împodobeşte istoria Bisericii şi istoria culturii creştine. S-a spus pe drept că Augustin uneşte în el puterea creatoare a lui Tertulian, lărgimea de orizont a lui Origen, simţul bisericesc a lui Ciprian, ascuţimea dialectică a lui Aristotel, avântul idealist şi adâncimea speculativă a lui Platon, simţul practic al latinului şi mobilitatea teoretică a grecului.
Aşa cum amintea şi Prea Fericitul Părinte Daniel în cuvâtul său de introducere al cărţii, putem observa că Fericitul Augustin expune în această lucrare a sa foarte clar conţinutul credinţei creştine şi în acelaşi timp, răspunde şi punctual ereticilor care se abăteau de la credinţa apostolică.
Spre exemplu în punctul său de vedere referitor la manihei, care susţineau coexistenţa eternă a binelui şi răului, Fericitul Augustin afirmă cu tărie atotputernicia şi bunătatea infinită a Creatorului,Care a făcut lumea din nimic.
În ceea ce priveşte erezia ariană, care nega aşa cum ştim dumnezeirea lui Hristos, aceasta este combătută cu multă rigoare teologică. În acest mic tratat găsim explicate egalitatea Fiului cu Tatăl, iconomia Întrupării Fiului, Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos din Sfânta Fecioară Maria, lucrarea Sa mântuitoare, revenirea Sa în slavă la Parusie.
Pornind de la mărturisirea Sfântului Duh în Simbolul de credinţă Fericitul Augustin încearcă să tâlcuiască revelaţia Sfintei Treimi, a Dumnezeirii unice în Fiinţă şi întreite în Persoane, oferind posibile analogii spre înţelegerea, fie ea şi relativă, a misterului trinitar: Aşa cum, în alcătuirea unui copac, rădăcina este rădăcină, tulpina tulpină, iar ramurile nu pot fi numite altfel decât ramuri, nici ceea ce se numeşte rădăcină nu poate fi numită tulpină sau ramuri, şi nici lemnul care se află în rădăcină nu ar putea trece, printr-o mişcare oarecare, din rădăcină în tulpină sau în ramuri, ci rămâne în rădăcină. Totuşi este valabilă mereu această regulă a limbajului, potrivit căreia rădăcina este lemn, ca şi tulpina, precum şi ramurile, fără ca prin aceasta să fie vorba de trei tipuri de lemn,ci de unul singur .
De asemenea Fericitul Agustin ne îndeamnă să nu avem imprudenţa de a afirma despre aceste realităţi nevăzute ceva ca şi cum am cunoaşte, ci doar ca unii care cred, căci numai cei curaţi cu inima le pot vedea, iar cel ce le vede în viaţa de aici în parte, după cum se spune, ca în ghicitură , nu le poate face văzute pentru cel căruia îi vorbeşte, dacă necurăţia inimii acestuia îi stă împotrivă. Sunt fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu . Aceasta este credinţa noastră în Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul.
Concluzia care o vom păstra în memorie am considerat că e cea mai potrivită aceea pe care ne-o dă chiar Fericitul Augustin în încheierea cărţii sale: aceasta este credinţa dată celor ce au devenit creştini, în puţinele cuvinte care alcătuiesc Crezul şi sunt cunoscute de credincioşi pentru ca, având credinţă, să se supună lui Dumnezeu; supunându-se Lui, să ducă o viaţă fericită; ducând o viaţă fericită, să-şi cureţe inima, şi cu inima curată să înţeleagă ceea ce cred.
Pr. Dănuţ Noapteş
Parohia Independenţa - Călăraşi
Bibliografie
1. ***, Noul Testament cu Psalmii, tipărit sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972
2. Pr. Prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent, 2000
3. Fericitul Augustin, Despre credinţă şi Crez, traducere din limba latină şi note de Miruna Tătaru-Cazaban şi Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010
Apariţia în limba română a Cărţii Despre credinţă şi Crez a Fericitului Augustin m-a ajutat să descopăr mai mult frumuseţea gândirii acestuia referitoare la tema aleasă în Patriarhia Română şi anume: Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti .
Despre Fericitul Augustin s-a scris foarte mult de-a lungul timpului şi a fost caracterizat cu alese cuvinte de mulţi dintre scriitorii din sfera religiosului dar şi a laicului.
Am să amintesc un citat care mi s-a părut sugestiv şi cuprinzător a lui B. Altaner dintr-o lucrare a sa: Augustin e o figură gigantică a literaturii creştine. Geniul său filozofic, credinţa sa profundă, experineţa sa personală, varietatea problemelor tratate, originalitatea multora dintre soluţiile sale şi talentul său literar uneori incomparabil, fac din el o personalitate de culme care împodobeşte istoria Bisericii şi istoria culturii creştine. S-a spus pe drept că Augustin uneşte în el puterea creatoare a lui Tertulian, lărgimea de orizont a lui Origen, simţul bisericesc a lui Ciprian, ascuţimea dialectică a lui Aristotel, avântul idealist şi adâncimea speculativă a lui Platon, simţul practic al latinului şi mobilitatea teoretică a grecului.
Aşa cum amintea şi Prea Fericitul Părinte Daniel în cuvâtul său de introducere al cărţii, putem observa că Fericitul Augustin expune în această lucrare a sa foarte clar conţinutul credinţei creştine şi în acelaşi timp, răspunde şi punctual ereticilor care se abăteau de la credinţa apostolică.
Spre exemplu în punctul său de vedere referitor la manihei, care susţineau coexistenţa eternă a binelui şi răului, Fericitul Augustin afirmă cu tărie atotputernicia şi bunătatea infinită a Creatorului,Care a făcut lumea din nimic.
În ceea ce priveşte erezia ariană, care nega aşa cum ştim dumnezeirea lui Hristos, aceasta este combătută cu multă rigoare teologică. În acest mic tratat găsim explicate egalitatea Fiului cu Tatăl, iconomia Întrupării Fiului, Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos din Sfânta Fecioară Maria, lucrarea Sa mântuitoare, revenirea Sa în slavă la Parusie.
Pornind de la mărturisirea Sfântului Duh în Simbolul de credinţă Fericitul Augustin încearcă să tâlcuiască revelaţia Sfintei Treimi, a Dumnezeirii unice în Fiinţă şi întreite în Persoane, oferind posibile analogii spre înţelegerea, fie ea şi relativă, a misterului trinitar: Aşa cum, în alcătuirea unui copac, rădăcina este rădăcină, tulpina tulpină, iar ramurile nu pot fi numite altfel decât ramuri, nici ceea ce se numeşte rădăcină nu poate fi numită tulpină sau ramuri, şi nici lemnul care se află în rădăcină nu ar putea trece, printr-o mişcare oarecare, din rădăcină în tulpină sau în ramuri, ci rămâne în rădăcină. Totuşi este valabilă mereu această regulă a limbajului, potrivit căreia rădăcina este lemn, ca şi tulpina, precum şi ramurile, fără ca prin aceasta să fie vorba de trei tipuri de lemn,ci de unul singur .
De asemenea Fericitul Agustin ne îndeamnă să nu avem imprudenţa de a afirma despre aceste realităţi nevăzute ceva ca şi cum am cunoaşte, ci doar ca unii care cred, căci numai cei curaţi cu inima le pot vedea, iar cel ce le vede în viaţa de aici în parte, după cum se spune, ca în ghicitură , nu le poate face văzute pentru cel căruia îi vorbeşte, dacă necurăţia inimii acestuia îi stă împotrivă. Sunt fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu . Aceasta este credinţa noastră în Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul.
Concluzia care o vom păstra în memorie am considerat că e cea mai potrivită aceea pe care ne-o dă chiar Fericitul Augustin în încheierea cărţii sale: aceasta este credinţa dată celor ce au devenit creştini, în puţinele cuvinte care alcătuiesc Crezul şi sunt cunoscute de credincioşi pentru ca, având credinţă, să se supună lui Dumnezeu; supunându-se Lui, să ducă o viaţă fericită; ducând o viaţă fericită, să-şi cureţe inima, şi cu inima curată să înţeleagă ceea ce cred.
Pr. Dănuţ Noapteş
Parohia Independenţa - Călăraşi
Bibliografie
1. ***, Noul Testament cu Psalmii, tipărit sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972
2. Pr. Prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent, 2000
3. Fericitul Augustin, Despre credinţă şi Crez, traducere din limba latină şi note de Miruna Tătaru-Cazaban şi Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010
vineri, 11 februarie 2011
DAR NU UITA CÂND EŞTI VOIOS, ROMÂNE, SĂ FII BUN!
O bucurie de care avem parte în anotimpul acesta rece este aceea pe care ne-o face copii şi tinerii care umblă cu timp şi fără timp cu Colindatul pentru a vesti Naşterea Domnului.
Sfintele Sărbători ne obligă moral să ne arătăm bunătatea şi generozitatea cu cei din jur care sunt în anumite necazuri şi nevoi.
Şi în versurile colindelor găsim îndemnuri care ne arată ce trebuie să facă şi cum trebuie să fie un creştin autentic.
Bunătatea despre care vorbeşte colindul pe care l-am ales eu se referă atât la a fi buni prin a dărui bunuri materiale dar şi la a fi buni prin faptul că ştim să fim alături cu un zâmbet, o vorbă bună de aproapele nostru.
Chiar şi Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte adesea de fapte de milostenie trupească dar şi de fapte ale milosteniei sufleteşti.
Există mulţi creştini care spun că suntem prea săraci ca să mai ajutăm şi pe alţii, ei bine Domnul Iisus trebuie să ştiţi că nu cere imposibilul de la noi ci El spune doar că e bine să dăm un pahar cu apă celui însetat, să vizităm pe cel bolnav, singur, să ne iubim aproapele, să nu răsplătim răul cu rău.
Iată iubiţi credincioşi fapte bineplăcute lui Dumnezeu pe care le putem face fără să avem nevoie de bani.
Aşadar cel care are posibilitate face şi fapte bune dăruind din cele care îi prisoseşte şi acestea fiind răsplătite de Dumnezeu celor care le fac cu credinţă şi dragoste sinceră nu pentru a primi laudele celor din jur.
Revenind puţin la mesajul pe care vrea să ni-l transmită toate obiceiurile de Crăciun care sunt diferite de la o zonă la alta aş dori să mai subliniez că ele îşi propune să ne sensiblizeze cât mai mult pentru Sărbătoarea care urmează să se apropie.
Pe de altă parte Colindele şi Cântările religioase pe care le auzim în Sfintele Biserici şi Mânăstiri au rostul de a ne aminti calităţile şi însuşirile frumoase pe care le-a avut poporul nostru creştin-ortodox de-a lungul istoriei.
Dintre aceste însuşiri aş dori să amintesc doar câteva: bunătatea, ospitalitatea, credinţa sinceră, omenia, dărnicia, dăruirea pentru aproapele şi ar putea continua şirul acestora.
Acestea trebuie rememorate de către generaţia mai tânără şi duse mai departe pentru că doar ele ne dau forţa să mergem mai departe şi să facem faţă tuturor greutăţilor şi necazurilor.
Ascultând şi chiar cântând anumite Colinde vom observa că aflăm multe lucruri frumoase despre cele ce s-au întâmplat la Naşterea Domnului şi vom şti să le povestim şi altora despre ele pentru a afla şi ei despre frumuseţea Sărborilor noastre creştine.
Dacă noi cei care ne declarăm creştini ne vom strădui să respectăm puţin câte puţin din aceste învăţături vom observa că putem să schimbăm pe cei din jurul nostru să devină şi ei mai buni şi mai credincioşi şi vom primi răsplată mare de la Dumnezeu atât aici pe pământ dar şi în viaţa de dincolo.
Să încurajăm Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi ori de câte ori avem ocazia, copilaşii să continue aceste obiceiuri frumoase de Crăciun şi să-i răsplătim fiecare după puterea noastră atunci când ne vizitează cu ceea ce avem pentru a ne salva Tradiţia noastră lăsată de cei care au trait înaintea noastră.
PR. DANIEL NOAPTEŞ, Parohia Independenţa
O bucurie de care avem parte în anotimpul acesta rece este aceea pe care ne-o face copii şi tinerii care umblă cu timp şi fără timp cu Colindatul pentru a vesti Naşterea Domnului.
Sfintele Sărbători ne obligă moral să ne arătăm bunătatea şi generozitatea cu cei din jur care sunt în anumite necazuri şi nevoi.
Şi în versurile colindelor găsim îndemnuri care ne arată ce trebuie să facă şi cum trebuie să fie un creştin autentic.
Bunătatea despre care vorbeşte colindul pe care l-am ales eu se referă atât la a fi buni prin a dărui bunuri materiale dar şi la a fi buni prin faptul că ştim să fim alături cu un zâmbet, o vorbă bună de aproapele nostru.
Chiar şi Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte adesea de fapte de milostenie trupească dar şi de fapte ale milosteniei sufleteşti.
Există mulţi creştini care spun că suntem prea săraci ca să mai ajutăm şi pe alţii, ei bine Domnul Iisus trebuie să ştiţi că nu cere imposibilul de la noi ci El spune doar că e bine să dăm un pahar cu apă celui însetat, să vizităm pe cel bolnav, singur, să ne iubim aproapele, să nu răsplătim răul cu rău.
Iată iubiţi credincioşi fapte bineplăcute lui Dumnezeu pe care le putem face fără să avem nevoie de bani.
Aşadar cel care are posibilitate face şi fapte bune dăruind din cele care îi prisoseşte şi acestea fiind răsplătite de Dumnezeu celor care le fac cu credinţă şi dragoste sinceră nu pentru a primi laudele celor din jur.
Revenind puţin la mesajul pe care vrea să ni-l transmită toate obiceiurile de Crăciun care sunt diferite de la o zonă la alta aş dori să mai subliniez că ele îşi propune să ne sensiblizeze cât mai mult pentru Sărbătoarea care urmează să se apropie.
Pe de altă parte Colindele şi Cântările religioase pe care le auzim în Sfintele Biserici şi Mânăstiri au rostul de a ne aminti calităţile şi însuşirile frumoase pe care le-a avut poporul nostru creştin-ortodox de-a lungul istoriei.
Dintre aceste însuşiri aş dori să amintesc doar câteva: bunătatea, ospitalitatea, credinţa sinceră, omenia, dărnicia, dăruirea pentru aproapele şi ar putea continua şirul acestora.
Acestea trebuie rememorate de către generaţia mai tânără şi duse mai departe pentru că doar ele ne dau forţa să mergem mai departe şi să facem faţă tuturor greutăţilor şi necazurilor.
Ascultând şi chiar cântând anumite Colinde vom observa că aflăm multe lucruri frumoase despre cele ce s-au întâmplat la Naşterea Domnului şi vom şti să le povestim şi altora despre ele pentru a afla şi ei despre frumuseţea Sărborilor noastre creştine.
Dacă noi cei care ne declarăm creştini ne vom strădui să respectăm puţin câte puţin din aceste învăţături vom observa că putem să schimbăm pe cei din jurul nostru să devină şi ei mai buni şi mai credincioşi şi vom primi răsplată mare de la Dumnezeu atât aici pe pământ dar şi în viaţa de dincolo.
Să încurajăm Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi ori de câte ori avem ocazia, copilaşii să continue aceste obiceiuri frumoase de Crăciun şi să-i răsplătim fiecare după puterea noastră atunci când ne vizitează cu ceea ce avem pentru a ne salva Tradiţia noastră lăsată de cei care au trait înaintea noastră.
PR. DANIEL NOAPTEŞ, Parohia Independenţa
ROLUL MONAHULUI îN LUMEA DE AZI
Se vorbeşte din ce în ce mai mult în zilele noastre de nevoia de catehizare a marii majorităţi a populaţiei şi totodată se caută cele mai bune mijloace pentru a se realiza acest lucru.
Unul dintre aceste mijloace de catehizare care este amintit şi în cărţile de specialitate îl reprezintă vizitele la mânăstiri şi dialogul cu marii duhovnici care trăiesc acolo.
Pornind de aici mi-am propus sa subliniez în câteva fraze rolul pe care îl poate avea monahul în lumea de azi din ce în ce mai secularizată.
Înainte de toate pentru a se atinge scopul duhovnicesc al unei vizite este acela de a găsi oameni în mânăstire care trăiesc şi se străduiesc totodată să poarte jugul lui Hristos aşa cum şi-au propus dintru început.
Voturile monahului pe care trebuie să le respecte cu sfinţenie sunt următoarele: votul ascultării, al sărăciei şi al curăţiei. Creştinul de rând defineşte mânăstirea ca fiind locul în care monahii Îl laudă neîncetat pe Dumnezeu.
În zilele noastre asistăm la o sete acerbă de senzaţional din partea jurnaliştilor şi nu de puţine ori întâlnim foarte multe articole defăimătoare la adresa mânăstirilor, a vieţuitorilor acestora şi a Bisericii în general.
Şi oamenii slabi în credinţă auzind despre acestea le crede, ba mai mult se apucă şi smintesc şi pe alţii prin comentariile lor.
De aceea nu ne rămâne decât a încerca cu toţii de a fi mai atenţi la responsabilităţile pe care le avem şi a ni le îndeplini aşa cum se cuvine, fie că suntem preoţi de mir, fie vieţuitori de mânăstire pentru a nu mai da ocazia la tot felul de discuţii acestor căldicei în credinţă ai vremurilor pe le trăim.
Intelectualii dar şi creştinii în general, care merg în vizită la mânastire văzând acolo atât de multe lucruri frumoase, icoane, obiecte bisericeşti, gospodăria, ordinea şi liniştea ce o înconjoară este imposibil să nu fie mişcaţi sufleteşte şi întăriţi în credinţă la plecarea din aceste locuri.
Şi peste toate aceste aspecte nu trebuie să uităm că şi participarea la sfintele slujbe care se săvârşesc la anumite ore din zi şi din noapte pot să ajute pelerinul în drumul lui spre desăvârşire şi să înţeleagă faptul că monahul are un rol special în lumea de azi în această dorinţă a lui de înălţare spirituală.
Aşadar chiar dacă există şi oameni care uneori nu fac cinste monahismului autentic să ne gândim la vechiul proverb românesc care spune că pădure fără uscături nu există. Dar noi trebuie să reţinem că aceste uscături chiar dacă uneori sunt multe, nu fac altceva decât să pună în evidenţă copacii sănătoşi şi puternici.
Aceşti copaci sănătoşi şi puternici sunt marii duhovnici care s-au nevoit prin crăpăturile pământului rugându-se pentru noi toţi şi pentru a noastră mântuire la astfel de oameni trebuie să alergăm şi noi şi pe ei să-i cutăm până îi vom găsi chiar dacă uneori ni se pare imposibil de gasit.
Atunci când îi descoperim se cade să îi valorificăm duhovniceşte cât mai mult posibil pentru a ne folosi cât mai mult în viaţa de zi cu zi de sfaturile şi de experienţa lor pentru ca şi noi preoţii de mir trăitori în lume să putem să găsim rezolvare tuturor problemelor cu care vin la noi fii şi fiicele noastre duhovniceşti.
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ, PAROHIA INDEPENDENŢA, CĂLĂRAŞI
Se vorbeşte din ce în ce mai mult în zilele noastre de nevoia de catehizare a marii majorităţi a populaţiei şi totodată se caută cele mai bune mijloace pentru a se realiza acest lucru.
Unul dintre aceste mijloace de catehizare care este amintit şi în cărţile de specialitate îl reprezintă vizitele la mânăstiri şi dialogul cu marii duhovnici care trăiesc acolo.
Pornind de aici mi-am propus sa subliniez în câteva fraze rolul pe care îl poate avea monahul în lumea de azi din ce în ce mai secularizată.
Înainte de toate pentru a se atinge scopul duhovnicesc al unei vizite este acela de a găsi oameni în mânăstire care trăiesc şi se străduiesc totodată să poarte jugul lui Hristos aşa cum şi-au propus dintru început.
Voturile monahului pe care trebuie să le respecte cu sfinţenie sunt următoarele: votul ascultării, al sărăciei şi al curăţiei. Creştinul de rând defineşte mânăstirea ca fiind locul în care monahii Îl laudă neîncetat pe Dumnezeu.
În zilele noastre asistăm la o sete acerbă de senzaţional din partea jurnaliştilor şi nu de puţine ori întâlnim foarte multe articole defăimătoare la adresa mânăstirilor, a vieţuitorilor acestora şi a Bisericii în general.
Şi oamenii slabi în credinţă auzind despre acestea le crede, ba mai mult se apucă şi smintesc şi pe alţii prin comentariile lor.
De aceea nu ne rămâne decât a încerca cu toţii de a fi mai atenţi la responsabilităţile pe care le avem şi a ni le îndeplini aşa cum se cuvine, fie că suntem preoţi de mir, fie vieţuitori de mânăstire pentru a nu mai da ocazia la tot felul de discuţii acestor căldicei în credinţă ai vremurilor pe le trăim.
Intelectualii dar şi creştinii în general, care merg în vizită la mânastire văzând acolo atât de multe lucruri frumoase, icoane, obiecte bisericeşti, gospodăria, ordinea şi liniştea ce o înconjoară este imposibil să nu fie mişcaţi sufleteşte şi întăriţi în credinţă la plecarea din aceste locuri.
Şi peste toate aceste aspecte nu trebuie să uităm că şi participarea la sfintele slujbe care se săvârşesc la anumite ore din zi şi din noapte pot să ajute pelerinul în drumul lui spre desăvârşire şi să înţeleagă faptul că monahul are un rol special în lumea de azi în această dorinţă a lui de înălţare spirituală.
Aşadar chiar dacă există şi oameni care uneori nu fac cinste monahismului autentic să ne gândim la vechiul proverb românesc care spune că pădure fără uscături nu există. Dar noi trebuie să reţinem că aceste uscături chiar dacă uneori sunt multe, nu fac altceva decât să pună în evidenţă copacii sănătoşi şi puternici.
Aceşti copaci sănătoşi şi puternici sunt marii duhovnici care s-au nevoit prin crăpăturile pământului rugându-se pentru noi toţi şi pentru a noastră mântuire la astfel de oameni trebuie să alergăm şi noi şi pe ei să-i cutăm până îi vom găsi chiar dacă uneori ni se pare imposibil de gasit.
Atunci când îi descoperim se cade să îi valorificăm duhovniceşte cât mai mult posibil pentru a ne folosi cât mai mult în viaţa de zi cu zi de sfaturile şi de experienţa lor pentru ca şi noi preoţii de mir trăitori în lume să putem să găsim rezolvare tuturor problemelor cu care vin la noi fii şi fiicele noastre duhovniceşti.
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ, PAROHIA INDEPENDENŢA, CĂLĂRAŞI
DESPRE CREDINŢĂ ŞI CREZ LA FERICITUL AUGUSTIN
Apariţia în limba română a Cărţii Despre credinţă şi Crez a Fericitului Augustin m-a ajutat să descopăr mai mult frumuseţea gândirii acestuia referitoare la tema aleasă în Patriarhia Română şi anume: Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti .
Despre Fericitul Augustin s-a scris foarte mult de-a lungul timpului şi a fost caracterizat cu alese cuvinte de mulţi dintre scriitorii din sfera religiosului dar şi a laicului.
Am să amintesc un citat care mi s-a părut sugestiv şi cuprinzător a lui B. Altaner dintr-o lucrare a sa: Augustin e o figură gigantică a literaturii creştine. Geniul său filozofic, credinţa sa profundă, experineţa sa personală, varietatea problemelor tratate, originalitatea multora dintre soluţiile sale şi talentul său literar uneori incomparabil, fac din el o personalitate de culme care împodobeşte istoria Bisericii şi istoria culturii creştine. S-a spus pe drept că Augustin uneşte în el puterea creatoare a lui Tertulian, lărgimea de orizont a lui Origen, simţul bisericesc a lui Ciprian, ascuţimea dialectică a lui Aristotel, avântul idealist şi adâncimea speculativă a lui Platon, simţul practic al latinului şi mobilitatea teoretică a grecului.
Aşa cum amintea şi Prea Fericitul Părinte Daniel în cuvâtul său de introducere al cărţii, putem observa că Fericitul Augustin expune în această lucrare a sa foarte clar conţinutul credinţei creştine şi în acelaşi timp, răspunde şi punctual ereticilor care se abăteau de la credinţa apostolică.
Spre exemplu în punctul său de vedere referitor la manihei, care susţineau coexistenţa eternă a binelui şi răului, Fericitul Augustin afirmă cu tărie atotputernicia şi bunătatea infinită a Creatorului,Care a făcut lumea din nimic.
În ceea ce priveşte erezia ariană, care nega aşa cum ştim dumnezeirea lui Hristos, aceasta este combătută cu multă rigoare teologică. În acest mic tratat găsim explicate egalitatea Fiului cu Tatăl, iconomia Întrupării Fiului, Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos din Sfânta Fecioară Maria, lucrarea Sa mântuitoare, revenirea Sa în slavă la Parusie.
Pornind de la mărturisirea Sfântului Duh în Simbolul de credinţă Fericitul Augustin încearcă să tâlcuiască revelaţia Sfintei Treimi, a Dumnezeirii unice în Fiinţă şi întreite în Persoane, oferind posibile analogii spre înţelegerea, fie ea şi relativă, a misterului trinitar: Aşa cum, în alcătuirea unui copac, rădăcina este rădăcină, tulpina tulpină, iar ramurile nu pot fi numite altfel decât ramuri, nici ceea ce se numeşte rădăcină nu poate fi numită tulpină sau ramuri, şi nici lemnul care se află în rădăcină nu ar putea trece, printr-o mişcare oarecare, din rădăcină în tulpină sau în ramuri, ci rămâne în rădăcină. Totuşi este valabilă mereu această regulă a limbajului, potrivit căreia rădăcina este lemn, ca şi tulpina, precum şi ramurile, fără ca prin aceasta să fie vorba de trei tipuri de lemn,ci de unul singur .
De asemenea Fericitul Agustin ne îndeamnă să nu avem imprudenţa de a afirma despre aceste realităţi nevăzute ceva ca şi cum am cunoaşte, ci doar ca unii care cred, căci numai cei curaţi cu inima le pot vedea, iar cel ce le vede în viaţa de aici în parte, după cum se spune, ca în ghicitură , nu le poate face văzute pentru cel căruia îi vorbeşte, dacă necurăţia inimii acestuia îi stă împotrivă. Sunt fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu . Aceasta este credinţa noastră în Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul.
Concluzia care o vom păstra în memorie am considerat că e cea mai potrivită aceea pe care ne-o dă chiar Fericitul Augustin în încheierea cărţii sale: aceasta este credinţa dată celor ce au devenit creştini, în puţinele cuvinte care alcătuiesc Crezul şi sunt cunoscute de credincioşi pentru ca, având credinţă, să se supună lui Dumnezeu; supunându-se Lui, să ducă o viaţă fericită; ducând o viaţă fericită, să-şi cureţe inima, şi cu inima curată să înţeleagă ceea ce cred.
Pr. Dănuţ Noapteş
Parohia Independenţa - Călăraşi
Bibliografie
1. ***, Noul Testament cu Psalmii, tipărit sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972
2. Pr. Prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent, 2000
3. Fericitul Augustin, Despre credinţă şi Crez, traducere din limba latină şi note de Miruna Tătaru-Cazaban şi Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010
Apariţia în limba română a Cărţii Despre credinţă şi Crez a Fericitului Augustin m-a ajutat să descopăr mai mult frumuseţea gândirii acestuia referitoare la tema aleasă în Patriarhia Română şi anume: Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti .
Despre Fericitul Augustin s-a scris foarte mult de-a lungul timpului şi a fost caracterizat cu alese cuvinte de mulţi dintre scriitorii din sfera religiosului dar şi a laicului.
Am să amintesc un citat care mi s-a părut sugestiv şi cuprinzător a lui B. Altaner dintr-o lucrare a sa: Augustin e o figură gigantică a literaturii creştine. Geniul său filozofic, credinţa sa profundă, experineţa sa personală, varietatea problemelor tratate, originalitatea multora dintre soluţiile sale şi talentul său literar uneori incomparabil, fac din el o personalitate de culme care împodobeşte istoria Bisericii şi istoria culturii creştine. S-a spus pe drept că Augustin uneşte în el puterea creatoare a lui Tertulian, lărgimea de orizont a lui Origen, simţul bisericesc a lui Ciprian, ascuţimea dialectică a lui Aristotel, avântul idealist şi adâncimea speculativă a lui Platon, simţul practic al latinului şi mobilitatea teoretică a grecului.
Aşa cum amintea şi Prea Fericitul Părinte Daniel în cuvâtul său de introducere al cărţii, putem observa că Fericitul Augustin expune în această lucrare a sa foarte clar conţinutul credinţei creştine şi în acelaşi timp, răspunde şi punctual ereticilor care se abăteau de la credinţa apostolică.
Spre exemplu în punctul său de vedere referitor la manihei, care susţineau coexistenţa eternă a binelui şi răului, Fericitul Augustin afirmă cu tărie atotputernicia şi bunătatea infinită a Creatorului,Care a făcut lumea din nimic.
În ceea ce priveşte erezia ariană, care nega aşa cum ştim dumnezeirea lui Hristos, aceasta este combătută cu multă rigoare teologică. În acest mic tratat găsim explicate egalitatea Fiului cu Tatăl, iconomia Întrupării Fiului, Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos din Sfânta Fecioară Maria, lucrarea Sa mântuitoare, revenirea Sa în slavă la Parusie.
Pornind de la mărturisirea Sfântului Duh în Simbolul de credinţă Fericitul Augustin încearcă să tâlcuiască revelaţia Sfintei Treimi, a Dumnezeirii unice în Fiinţă şi întreite în Persoane, oferind posibile analogii spre înţelegerea, fie ea şi relativă, a misterului trinitar: Aşa cum, în alcătuirea unui copac, rădăcina este rădăcină, tulpina tulpină, iar ramurile nu pot fi numite altfel decât ramuri, nici ceea ce se numeşte rădăcină nu poate fi numită tulpină sau ramuri, şi nici lemnul care se află în rădăcină nu ar putea trece, printr-o mişcare oarecare, din rădăcină în tulpină sau în ramuri, ci rămâne în rădăcină. Totuşi este valabilă mereu această regulă a limbajului, potrivit căreia rădăcina este lemn, ca şi tulpina, precum şi ramurile, fără ca prin aceasta să fie vorba de trei tipuri de lemn,ci de unul singur .
De asemenea Fericitul Agustin ne îndeamnă să nu avem imprudenţa de a afirma despre aceste realităţi nevăzute ceva ca şi cum am cunoaşte, ci doar ca unii care cred, căci numai cei curaţi cu inima le pot vedea, iar cel ce le vede în viaţa de aici în parte, după cum se spune, ca în ghicitură , nu le poate face văzute pentru cel căruia îi vorbeşte, dacă necurăţia inimii acestuia îi stă împotrivă. Sunt fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu . Aceasta este credinţa noastră în Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul.
Concluzia care o vom păstra în memorie am considerat că e cea mai potrivită aceea pe care ne-o dă chiar Fericitul Augustin în încheierea cărţii sale: aceasta este credinţa dată celor ce au devenit creştini, în puţinele cuvinte care alcătuiesc Crezul şi sunt cunoscute de credincioşi pentru ca, având credinţă, să se supună lui Dumnezeu; supunându-se Lui, să ducă o viaţă fericită; ducând o viaţă fericită, să-şi cureţe inima, şi cu inima curată să înţeleagă ceea ce cred.
Pr. Dănuţ Noapteş
Parohia Independenţa - Călăraşi
Bibliografie
1. ***, Noul Testament cu Psalmii, tipărit sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972
2. Pr. Prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent, 2000
3. Fericitul Augustin, Despre credinţă şi Crez, traducere din limba latină şi note de Miruna Tătaru-Cazaban şi Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010
Ce a însemnat recunoaşterea autocefaliei pentru Biserica Ortodoxă Română?
Biserica Ortodoxă Româmă a avut de parcurs în decursul istoriei o perioadă destul de lungă pâna la recunoaşterea autocefaliei.
Cuvântul de autocefalie vine din limba greacă aşa cum se întâmplă şi cu alţi termeni bisericeşti care ne-au rămas până în zilele noastre.
Aşadar prima silabă a cuvântului autos, se traduce prin sine însuşi şi kefali - cap, înţelegându-se prin aceasta în limbajul bisericesc independenţa unei unităţi bisericeşti constituită la nivel sinodal în cadrul Ortodoxiei ecumenice, faţă de o altă unitate bisericească, de acelaşi nivel organizatoric, independenţă înţeleasă în plan jurisdicţional, administrativ, şi nu în planul învăţăturii de credinţă, unde se păstrează în mod firesc şi ferm unitatea între toate Bisericile Ortodoxe surori de pretutindeni.
În Biserica noastră a existat o oarecare autonomie chiar de la întemeierea primelor comunităţi creştine pe teritoriul Scytiei, dar un nou orizont al organizării bisericeşti s-a deschis odată cu realizarea Unirii Principatelor în anul 1859 în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Realizarea unirii a creat premiza şi cadrul propice spre o organizare bisericească pe un plan superior. Este ştiut şi faptul că Biserica s-a organizat infleunţată fiind de cea de stat.
Acest lucru s-a accentuat în cea de-a doua parte a domniei lui Cuza, odată cu aprobarea Legii secularizării averilor mănăstireşti, problema unificării sinodale şi a autocefaliei devenise o chestiune la ordinea zilei, care se aştepta să fie cât mai repede rezolvată.
În ciuda acestor demersuri interne de recunoaştere a autocefaliei de către Patriarhia ecumenică acest lucru nu s-a realizat prea uşor şi nici prea curând a fost nevoie să mai treacă câteva decenii până la finalizarea acestui act istoric.
Dincolo de interesele unora care nu doreau să piardă influenţa şi foloasele materiale pe care le avea de la Biserica noastră, ierarhii de la acea vreme au arătat cu destoinicie că a venit timpul să demonstrăm tuturor că putem îndeplini condiţiile pe care le cer canoanele stabilite de Sfinţii Părinţi la Sinoadele de odinioară pentru a ne fi recunoascută autocefalia.
Dintre acestea amintim pe cele esenţiale: păstrarea dogmelor neschimbate, maturitatea în autoconducerea vieţii bisericeşti, număr suficient de ierarhi adică peste 3-4, număr suficient de preoţi, venituri suficiente pentru procurarea materialelor necesare, dorinţa de a fi autocefali atât din partea clerului superior cât şi inferior, manifestarea benevolă printr-un document oficial sinodal, tratarea aceste probleme cu statul pe teritoriul care se află, comunicarea prin scrisori oficiale tuturor celorlate Biserici autocefale, rugându-le să o recunoască în familia Bisericilor autocefale.
Aşadar recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române la 25 aprilie 1885, a demonstrat încă odată că această instituţie ajunsese la o maturitate care îi era imperios de necesară în acele vremuri grele şi aceasta a ajutat-o în evoluţia sa pe mai departe pentru a putea atinge şi celelalte scopuri pe care şi le propusese.
PREOT DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA INDEPENDENŢA
Biserica Ortodoxă Româmă a avut de parcurs în decursul istoriei o perioadă destul de lungă pâna la recunoaşterea autocefaliei.
Cuvântul de autocefalie vine din limba greacă aşa cum se întâmplă şi cu alţi termeni bisericeşti care ne-au rămas până în zilele noastre.
Aşadar prima silabă a cuvântului autos, se traduce prin sine însuşi şi kefali - cap, înţelegându-se prin aceasta în limbajul bisericesc independenţa unei unităţi bisericeşti constituită la nivel sinodal în cadrul Ortodoxiei ecumenice, faţă de o altă unitate bisericească, de acelaşi nivel organizatoric, independenţă înţeleasă în plan jurisdicţional, administrativ, şi nu în planul învăţăturii de credinţă, unde se păstrează în mod firesc şi ferm unitatea între toate Bisericile Ortodoxe surori de pretutindeni.
În Biserica noastră a existat o oarecare autonomie chiar de la întemeierea primelor comunităţi creştine pe teritoriul Scytiei, dar un nou orizont al organizării bisericeşti s-a deschis odată cu realizarea Unirii Principatelor în anul 1859 în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Realizarea unirii a creat premiza şi cadrul propice spre o organizare bisericească pe un plan superior. Este ştiut şi faptul că Biserica s-a organizat infleunţată fiind de cea de stat.
Acest lucru s-a accentuat în cea de-a doua parte a domniei lui Cuza, odată cu aprobarea Legii secularizării averilor mănăstireşti, problema unificării sinodale şi a autocefaliei devenise o chestiune la ordinea zilei, care se aştepta să fie cât mai repede rezolvată.
În ciuda acestor demersuri interne de recunoaştere a autocefaliei de către Patriarhia ecumenică acest lucru nu s-a realizat prea uşor şi nici prea curând a fost nevoie să mai treacă câteva decenii până la finalizarea acestui act istoric.
Dincolo de interesele unora care nu doreau să piardă influenţa şi foloasele materiale pe care le avea de la Biserica noastră, ierarhii de la acea vreme au arătat cu destoinicie că a venit timpul să demonstrăm tuturor că putem îndeplini condiţiile pe care le cer canoanele stabilite de Sfinţii Părinţi la Sinoadele de odinioară pentru a ne fi recunoascută autocefalia.
Dintre acestea amintim pe cele esenţiale: păstrarea dogmelor neschimbate, maturitatea în autoconducerea vieţii bisericeşti, număr suficient de ierarhi adică peste 3-4, număr suficient de preoţi, venituri suficiente pentru procurarea materialelor necesare, dorinţa de a fi autocefali atât din partea clerului superior cât şi inferior, manifestarea benevolă printr-un document oficial sinodal, tratarea aceste probleme cu statul pe teritoriul care se află, comunicarea prin scrisori oficiale tuturor celorlate Biserici autocefale, rugându-le să o recunoască în familia Bisericilor autocefale.
Aşadar recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române la 25 aprilie 1885, a demonstrat încă odată că această instituţie ajunsese la o maturitate care îi era imperios de necesară în acele vremuri grele şi aceasta a ajutat-o în evoluţia sa pe mai departe pentru a putea atinge şi celelalte scopuri pe care şi le propusese.
PREOT DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA INDEPENDENŢA
ARTICOLE PUBLICATE IN REVISTA MANASTIRII RADU NEGRU CALARASI
SĂ ÎNŢELEGEM MAI BINE IMPORTANŢA CREZULUI ORTODOX!
Crezul este certitudine. Anume, certitudinea că subiectul lui există cu adevărat şi că este formulat în cuvinte şi fraze, că este exprimabil religios. Crezul este indisolubil legat de Logos. Între Crez şi Logos descoperim o legătură unitară fermă şi indestructibilă. Logosul dă consistenţă formulării din Crez. Crezul, la rândul lui, este inima exprimării teologice în limbaj uman a Logosului, exprimare în care Logosul comunică despre Dumnezeu, despre Sine ca Dumnezeu-Cuvântul, despre Dumnezeu-Duhul Sfânt, despre Biserică şi despre lume şi despre finalitatea ei.(Pr. Prof. Dr. Alexandru I. Stan)
Simbolul Credinţei sau Crezul este înfăţişarea pe scurt a învăţăturii pe care creştinul trebuie să o creadă şi să o mărturisească.
Atunci când auzim cuvântul cred, înseamnă că cineva primeşte şi mărturiseşte ceea ce învaţă Biserica despre Dumnezeu.
El are acelaşi înţeles şi cu cuvântul credinţă. Aceasta o putem explica prin aceea că există o credinţă pe care se bazează legăturile dintre oameni şi există o credinţă care întreţine legătura omului cu Dumnezeu. Între ele este o înrudire, dar şi o deosebire. Credinţa pe care o are un om în ceea ce-i spune alt om, e o încredere, care-ţi poate găsi întărirea în dovedirea sau arătarea văzută a lucrului care a fost susţinut de unul şi crezut de altul.
Credinţa în Dumnezeu nu-şi poate găsi în viaţa pământească o astfel de întărire, prin dovedire sau arătare vazută. Dar are şi ea o întărire printr-un fel de arătare tainică, nevăzută, în faţa ochilor sufletului.
Aşadar, Credinţa în Dumnezeu e primirea de către noi ca adevărate, pe bază de încredere în Dumnezeu şi pe baza unei vederi sufleteşti, a tuturor adevărurilor pe care le avem prin Descoperirea mai presus de fire, în vederea mântuirii noastre.
Sfântul Apostol Pavel spune într-o Epistolă a sa: Credinţa este adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute(Evrei XI, 1).
După Sfântul Teodoret al Cirului, credinţa creştină este învoirea liberă a sufletului, vederea sufletească a unui lucru nevăzut, statornicia în ceea ce este adevărat, înţelegerea celor nevăzute potrivit firii.
Respectul pentru Crezul nostru ortodox trebuie să rezulte şi din aceea că întreg conţinutul lui este inspirat din Sfânta Scriptură. Şi mai mult decât atât să nu uităm că el este rodul rugăciunii Sfinţilor Părinţi adunaţi la Niceea şi la Constantinopol în anii 325 şi 381.
Religia creştină este prin excelenţă una mărturisitoare şi publică. De aceea tuturor creştinilor li se cere să ţină mărturisirea şi să le dea răspunsuri celor care sunt interesaţi despre credinţa lor.
Cei 1685 de ani pe care îi aniversăm de la elaborarea Crezului niceo-constantinopolitan, ne obligă moral la un respect deosebit faţă de credinţa noastă străbună.
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA INDEPENDENŢA
Crezul este certitudine. Anume, certitudinea că subiectul lui există cu adevărat şi că este formulat în cuvinte şi fraze, că este exprimabil religios. Crezul este indisolubil legat de Logos. Între Crez şi Logos descoperim o legătură unitară fermă şi indestructibilă. Logosul dă consistenţă formulării din Crez. Crezul, la rândul lui, este inima exprimării teologice în limbaj uman a Logosului, exprimare în care Logosul comunică despre Dumnezeu, despre Sine ca Dumnezeu-Cuvântul, despre Dumnezeu-Duhul Sfânt, despre Biserică şi despre lume şi despre finalitatea ei.(Pr. Prof. Dr. Alexandru I. Stan)
Simbolul Credinţei sau Crezul este înfăţişarea pe scurt a învăţăturii pe care creştinul trebuie să o creadă şi să o mărturisească.
Atunci când auzim cuvântul cred, înseamnă că cineva primeşte şi mărturiseşte ceea ce învaţă Biserica despre Dumnezeu.
El are acelaşi înţeles şi cu cuvântul credinţă. Aceasta o putem explica prin aceea că există o credinţă pe care se bazează legăturile dintre oameni şi există o credinţă care întreţine legătura omului cu Dumnezeu. Între ele este o înrudire, dar şi o deosebire. Credinţa pe care o are un om în ceea ce-i spune alt om, e o încredere, care-ţi poate găsi întărirea în dovedirea sau arătarea văzută a lucrului care a fost susţinut de unul şi crezut de altul.
Credinţa în Dumnezeu nu-şi poate găsi în viaţa pământească o astfel de întărire, prin dovedire sau arătare vazută. Dar are şi ea o întărire printr-un fel de arătare tainică, nevăzută, în faţa ochilor sufletului.
Aşadar, Credinţa în Dumnezeu e primirea de către noi ca adevărate, pe bază de încredere în Dumnezeu şi pe baza unei vederi sufleteşti, a tuturor adevărurilor pe care le avem prin Descoperirea mai presus de fire, în vederea mântuirii noastre.
Sfântul Apostol Pavel spune într-o Epistolă a sa: Credinţa este adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute(Evrei XI, 1).
După Sfântul Teodoret al Cirului, credinţa creştină este învoirea liberă a sufletului, vederea sufletească a unui lucru nevăzut, statornicia în ceea ce este adevărat, înţelegerea celor nevăzute potrivit firii.
Respectul pentru Crezul nostru ortodox trebuie să rezulte şi din aceea că întreg conţinutul lui este inspirat din Sfânta Scriptură. Şi mai mult decât atât să nu uităm că el este rodul rugăciunii Sfinţilor Părinţi adunaţi la Niceea şi la Constantinopol în anii 325 şi 381.
Religia creştină este prin excelenţă una mărturisitoare şi publică. De aceea tuturor creştinilor li se cere să ţină mărturisirea şi să le dea răspunsuri celor care sunt interesaţi despre credinţa lor.
Cei 1685 de ani pe care îi aniversăm de la elaborarea Crezului niceo-constantinopolitan, ne obligă moral la un respect deosebit faţă de credinţa noastă străbună.
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA INDEPENDENŢA
REFERAT PT CONFERINTA
REFERAT:
IMPLICAREA COPIILOR ŞI TINERILOR ÎN ACTIVITĂŢILE COMUNITĂŢII PAROHIALE-FACTOR AL DINAMIZĂRII ŞI DEZVOLTĂRII PROIECTELOR CATEHETICE, CULTURALE ŞI SOCIAL-MISIONARE ALE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA INDEPENDENŢA
PROTOIERIA CĂLARASI
INTRODUCERE
Mântuitorul Iisus Hristos în timpul activităţii Sale pământeşti a demonstrat de nenumărate ori că acordă o atenţie deosebită copiilor şi tinerilor.
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre Hristos Care fiind chipul lui Dumnezeu a socotit că faptul de a fi El întocmai cu Dumnzeu nu e o prădare, şi s-a golit pe Sine luând chip de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om; şi S-a smerit pe Sine făcându-se ascultător până la moarte- şi încă moarte pe cruce! Pentru aceea Dumnzeu L-a preaînălţat (Filipeni 2, 6-9).
Am considerat că aceste versete ne vor mobiliza şi mai mult în activităţile noastre pastoral-misionare, de aceea m-am decis ca să îl citez deşi ne este atât de cunoscut tuturor.
Pentru că nu putem avea o activitate rodnică dacă mintea si sufletul nostru nu are în centrul atenţiei scopul Întrupării şi Roadele Jertfei Mântuitorului.
Se întâmplă adeseori să ne pierdem în vâltoarea acestei lumi şi chiar noi cei cu atâta responsabilitate să punem pe locul doi Esenţialul, şi abia după aceea să ne dăm seama că nu am facut exact ceea ce trebuia, şi că ne-am pierdut în formalisme când de fapt altceva vroia Hristos de la noi, iubire şi jerfelnicie sinceră.
Scopul vieţii noastre este dobândirea vieţii veşnice, de aceea trebuie să nu uităm că fiecare moment al ei capătă o importanţă deosebită şi fiecare aspect al ei trebuie tratat cu înţelepciune.
De aceea să nu uităm să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate ce să facem, ce să spunem şi cum să ne exprimăm mai bine ceea ce vrem să spunem.
Toate scrierile creştine atunci când se pune problema tratării acestei teme legate de implicarea copiilor şi tinerilor în activităţile comunităţii parohiale ne îndeamnă ca prin rugăciune să chemăm neîncetat harul lui Dumnezeu fără de care nu se poate realiza nimic.
Practicând rugăciunea realizăm ţelul cel mai înalt, anume acela de a fi în comuniune cu Dumnezeu pentru a putea dobândi mântuirea personală şi totodată îi ajutăm pe tineri şi pe copii să dobândească viaţa cea veşnică.
Puritatea copiilor şi a tinerilor de odinioară a fost dată drept model începând cu Mântuitorul Iisus Hristos care spune la un moment dat: Lăsaţi copiii să vină la Mine si nu-i opriţi că a unora ca aceştia este Împăraţia cerurilor(Matei 19, 14).
De o astfel de curăţie se pare că dădeau dovadă copiii şi tinerii din timpul Sfinţilor Apostoli, căci şi aceştia în scrierile lor ni-i dau ca exemple demne de urmat.
Mai apoi mergând pe firul Istoriei vom observa că şi în timpul Sfinţilor Părinţi începând chiar cu primele secole creştine tinerii se implicau activ în viaţa comunităţii şi erau atât de cuprinşi de dragostea lui Dumnezeu încât au avut tăria şi curajul să recunoască în faţa păgânilor ca sunt creştini şi primeau cu demnitate să moară decât să-şi părăsească credinţa atunci când li se cerea acest lucru.
Noi cei de astăzi avem datoria de a-i mobiliza prin mijloacele tradiţionale cât şi moderne pe copii şi tineri în diverse activităţi, mediatizând rolul pe care l-au avut aceştia în comunitate de-a lungul timpului.
Aceste câteva direcţii voi încerca să le dezvolt în acest referat, sperând că ne vor aduce folos în activităţile noastre pastorale pe care le desfăşurăm în prezent sau ne propunem să le începem în viitorul cât mai apropiat fiind o cerinţă imperios de necesară a momentului dată fiind situaţia morală în care se află societatea în care trăim.
PREZENŢA MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN SOCIETATEA DE IERI SI DE ASTĂZI
În societatea tot mai secularizată în care trăim s-a ajuns să se vorbească mai puţin de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos în viaţa si activităţile cotidiene în comparaţie cu perioadele anterioare când situaţia era cu totul diferită.
Acest context se datoarează pe de o parte influenţelor ideilor venite din afară, iar pe de alta educaţiei primite în timpul fostului regim comunist.
De aceea se pare ca suntem puşi în faţa unei dileme, din care trebuie sa ieşim învingători în lupta cu ispitele modernismului, fără a fi acuzati de anacronism, dar totodată rămânând păstrători ai tradiţiei autentice asa cum ne-au lasat-o strămosii noştri.
Înţelegem de aici că nu puţine sunt ispitele preotului într-o astfel de societate, căci ni se cere pe de o parte sa fim prezenţi la cât mai multe evenimente pentru a fi mărturie a prezenţei lui Hristos în acel loc, dar totodată riscăm să fim acuzaţi şi de oportunism de către cei care l-au înlăturat pe Hristos din viaţa lor rămânând doar ca ceva abstract.
Dar ceea ce este de reţinut de către toţi este redescoperirea Ortodoxiei prin aducerea persoanei lui Iisus Hristos în centrul credinţei şi spiritualităţii.
De-a lungul istoriei spiritualitatea creştină a cunoscut perioade de confuzie numai atunci cand a ignorat urmarea lui Hristos, capul tuturor virtuţilor, şi când doctrina hristologică a fost prezentată în formule şi dogme care nu redau istoria lui Iisus din Nazaret (1 Ioan1, 1)-lumina care luminează pe orice om, pe Hristos- viaţa lumii .
Spusele Părintelui ne redau curajul şi entuziazmul că totuşi lupta nu trebuie abandonată fiindcă au existat astfel de ispite încă din vechime, poate la un nivel mai scăzut, dar oarecum asemănătoare celor din vremurile noastre, dar a avut Dumnezeu grijă ca la momentul potrivit sa trimită oameni buni si puternici în credinţă care să contribuie la reaşezarea lucrurilor pe un făgaş normal aşa cum aşteaptă Mântuitorul de la noi slujitorii mai întâi şi mai apoi de la credincioşi.
Mântuitorul a folosit de foarte multe ori drept modele demne de urmat copiii şi tinerii pentru a ne ajuta sa înţelegem că în Împărăţia lui Dumnezeu sunt primiţi doar cei care au sufletul curat: Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca aceşti copii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor ( Matei 18, 3).
Sfântul Clement Alexandrinul în renumita sa lucrare Pedagogul, explică pe larg, cine sunt de fapt copiii şi tinerii la care se referă Domnul Iisus şi de ce i-a ales pe aceştia în activităţile Sale spre exemplificare.
Pedagogia înseamnă educarea copiilor. Copiii despre care vorbeşte Sfânta Scriptură suntem noi. Scriptura ne laudă în multe locuri şi în multe chipuri şi ne dă în chip alegoric felurite nume, pentru a arăta simplitatea credinţei.
Nu trebuie să înţelegem de aici că Mântuitorul ar fi fost indiferent faţă de copii şi tineri şi că nu ł-ar fi interesat aceştia, ci doar că în anumite situaţii Învăţătorul recurgea la anumite analogii pentru a se face cât mai bine înţeles de cei care îl ascultau.
Să nu uităm nici de faptul că în Epistola către Evrei (4, 14), Iisus Hristos este descris ca Arhiereu sau Marele Preot care posedă preoţia în toată plinătatea ei şi în exclusivitate.
Mijlocirea Sa sacerdotală este totală, deplină, exclusivă, aşa cum se precizează la Sfânta Liturghie în rugăciunea ce se citeşte în timpul Heruvicului: Cel ce aduci, adică celebrantul care oferă; Cel ce te aduci, adică jertfa, Ofranda care se oferă; Cel ce primeşti, adică ofranda este definitivă, decisivă; Cel ce Te împarţi, adică numai El dă la toţi Sfintele Daruri .
Problema liturgică a timpurilor noastre este aceea de a reda Liturghiei sensul ei teologic, iar teologiei dimensiunea ei liturgică. Aşa cum teologii nu-şi pot redobândi locul şi funcţia centrală în Biserică fără a se înrădăcina în însăşi experienţa Bisericii, Liturghia nu poate fi salvată de la această decadenţă prin reforme pripite, superficiale şi pur externe, menite să întâmpine nevoile vagi şi îndoielnice ale unui mitologic om modern. Căci ceea ce acest om modern, cultura sa şi societatea de fapt, caută, nu e Biserica aceea care adoptă imaginea lor, ci Biserica ce împlineşte misiunea divină, fiind oricând şi oriunde epifania, darul şi comunicarea misterului etern al mântuirii; şi fiind aceasta, va revela omului adevărata sa natură şi destin.
Teologia trebuie să redescopere ca proprie regulă de credinţă acel lex orandi al Bisericii, iar liturghia să se reveleze ea însăşi ca lex credendi.
Însă ceea ce ne înalţă şi ne ajută spre înţelegere şi înţelepciune este rugăciunea.
Mântuitorul s-a rugat atunci când avea de trecut prin sacrificiul suprem, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, şi anume răstignirea pe Cruce.
De aceea e indiscutabil faptul că rugăciunea este pentru omul simplu ceea ce este Liturghia pentru Biserică in corpore şi că nu există viaţă creştină fără rugăciune.
Ceea ce trebuie subliniat e faptul că, rugăciunea creştină, ca şi Liturghia creştină, din aceleaşi motive, este eshatologică în esenţa ei. Este efort şi trăire pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Dacă prin rugăciune înţelegem nu numai o practică şi o regulă externă ci, mai presus de orice, o întoarcere interioară a omului către Dumnezeu-acesta fiind desigur, conţinutul întregii lumi a spiritualităţii - atunci, fără îndoială, obiectul şi experienţa ei e tocmai pacea şi bucuria în Duhul Sfânt .
Observăm că se vorbeşte de nevoia unei reînnoiri spirituale, însă aceasta presupune o nouă abordare în viaţa Bisericii. Aceasta se poate realiza prin mai multă rugăciune spune Părintele Schmemann. Înseamnă, mai presus de orice, îndepărtarea şi distrugerea acelui divorţ dintre gândirea Bisericii şi experimentarea Împărăţiei lui Dumnezeu care e singurul izvor, ghid şi împlinire a acelei gândiri, singura şi ultima motivaţie a întregii acţiuni şi activităţi creştine . Ceea ce mai trebuie menţionat este faptul că această experienţă a Duhului Sfânt nu se descoperă numai din cărţi. El a fost şi este din totdeauna în mijlocul nostru, independent de fluctuaţiile teologiei şi pietăţii colective.
Este singura continuitate reală a Bisericii, singura care trebuie accentuată mai presus de orice altceva, în epoca noastră obsedadă de istorie.
Exact cum Liturghia, în ciuda tuturor reinterpretărilor şi simplificărilor, a rămas ceea ce a fost mereu, tot aşa trecerea Bisericii din status viae către status patriae, sursa vieţii reale a Bisericii, ruga, setea şi foamea omului pentru Dumnezeu cel viu, pentru o vie întâlnire cu El, a ţinut vie viaţa lumii.
Putem conchide ideea spunând că Liturghia şi rugăciunea nu sunt reînnoite pentru că ele sunt dincolo şi deasupra categoriei de reînnoire. Dar dacă, aşa cum credem şi simţim azi, avem nevoie de o reînnoire, atunci trebuie să le redescoperim ca fiind izvor şi condiţie a acesteia.
SFINŢII PĂRINŢI MODELE VREDNICE DE URMAT DE COPII ŞI TINERI
Sfinţii Părinţi au susţinut în scrierile lor rolul şi rostul pe care trebuie să îl aibă copiii şi tinerii în Biserică.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune în Omiliile sale că trebuie să avem tot timpul în minte, valoarea unică pe care o are omul în cer şi pe pământ. Nimic nu îl poate egala pentru modul în care a fost creat şi pentru constituţia sa. Datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu, ni s-a dăruit un loc de frunte între făpturi prin felul în care am fost făcuţi şi prin sufletul nostru nemuritor .
Omul a fost creat la urma celorlalte vieţuitoare, ca o încununare a întregii creaţii, pentru a fi făcut rege şi stăpân al Universului, pe care Dumnezeu îl clădise şi îl înfrumuseţase mai întâi, pentru a i-l da în stăpânire. După ce Dumnezeu a făcut şi a împodobit lumea ca pe un palat strălucind din toate părţile, a creat şi pe om, dându-i putere şi stăpânire peste acest palat şi învrednicindu-l de cea mai aleasă cinstire faţă de toate fiinţele de pe pământ. A fost creat la urmă, pentru ca toată creaţiunea de până la el s-o aibă drept casă şi masă .
Am început cu aceste idei din dorinţa de a ne reaminti demnitatea şi măreţia fiinţei noastre aşa cum este ea descrisă de Sfinţii Părinţi şi de teologii contemporani.
Şi pentru a putea să avem în jurul nostru cât mai mulţi copii şi tineri, iarăşi este necesar să căutăm să aflăm de ce au nevoie aceştia pentru a nu rămâne indiferenţi la cerinţele duhovniceşti.
Sfântul Ioan Gură de Aur în special, dar şi alţi Părinţi recunosc faptul că totul porneşte de la educaţie. De asemenea s-a discutat mai mult asupra momentului din care trebuie să înceapă educaţia în general.
Şi în multe scrieri el menţionează în fraze mai lungi sau mai scurte locul pe care se află educaţia în viaţa copiilor, a tinerilor şi a omului în general.
Lipsa educaţiei este cel mai cumplit păcat şi culmea răutăţii. Neglijenţa educaţiei înseamnă neglijarea mântuirii omului. Din lipsa de educaţie vin bolile, pagubele, tulburările şi miile de rele. Un om lipsit de educaţie este un duşman comun al tuturor şi al lui Dumnezeu, al naturii, al legilor şi al vieţii sociale.
Esenţa educaţiei este de a induce în sufletele copiilor moravuri bune, nu numai simple raţionamente: virtutea, şi nu violenţa, acţiuni bune, opere alese, şi nu simple cuvinte. Educaţia morală şi educaţia religioasă au în concepţia sa mai mare însemnătate decât educaţia intelectuală, fără însă ca aceasta să fie lăsată în părăsire. El concepe o educaţie aflată în armonie, în care moralitatea creştină să deţină întâietatea. Nu ascuţimea limbii în cele ale vorbirii şi ale ştiinţei valorează mai mult, ci curăţenia sufletească.
Idealul suprem al Sfântului Ioan despre educaţie este acela de a se instaura în sufletul copilului, chipul Domnului Hristos, nu ca simplă icoană zugrăvită pentru pasivitatea contemplaţiei, ci ca reală trăire a învăţăturii creştine în mijlocul acestei lumi.
Educaţia trebuie să aibă în vedere atât trupul cât şi sufletul. Vârsta cea mai propice pentru educaţie este aceea în care copilul însuşi simte în sufletul său, în mod natural, nevoia de un sprijin şi de un îndemn din afară. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur distinge vârsta educabilităţii de restul vârstei omului matur şi bătrân. În viaţa omului el distinge patru etape: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea.
Educaţia exercită o influeţă binefăcătoare mai ales asupra copilăriei şi adolescenţei.
Educaţia are o foarte mare însemnătate pentru copii. Între factorii hotărâtori cu privire la educaţia copilului, pe lângă persoana educatorului şi mediul cu natura din afară, Sfântul Ioan enumeră şi conştiinţa celui ce primeşte educaţia.
Sfântul Ioan Gură de Aur acordă o importanţă deosebită educaţiei, considerând-o drept cea mai mare binefacere şi cea mai nobilă dintre toate acţiunile câte pot fi săvârşite de om.
Prin educaţie se face ordine în sufletul copilului, prin educaţie se formează caracterul. Cel ce ştie a educa este mai preţios decât toţi artiştii ce ştiu să picteze şi să sculpteze.
Bunele deprinderi şi învăţături se întipăresc uşor şi profund în sufletul fraged al copilului, maleabil; însă dacă pictura ne oferă imagini exterioare prin culori, iar sculptura ne oferă statui prin dăltuirea blocurilor informe de marmură sau piatră, arta educaţiei are cel mai mare prestigiu, pentru că ea modelează partea cea mai nobilă a fiinţei umane: sufletul.
Educaţia este o artă. Ea este arta cea mai bună şi mai nobilă. Nu există artă mai mare ca educaţia, pentru că în timp ce toate celelalte arte au în vedere un folos în lumea aceasta, educaţia se săvârşeşte în vederea celei viitoare.
A educa, înseamnă a purta grijă de copii şi de tineri în ce priveşte curăţenia sufletească şi buna-cuviiţă, a creşte un copil moral, om drept, a-l creşte în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te ingriji de mântuirea sufletului lor.
Educaţia după Sfântul Ioan Gură de Aur, este mai necesară decât orice alt bun al vieţii omeneşti. Cel mai mare păcat, care le întrece pe toate celelalte şi care atinge maximul răutăţii, este lipsa de educaţie a copiilor şi tinerilor, pentru că un copil fără educaţie duşman şi vrajmaş comun al tuturor, şi al lui Dumnezeu, şi al naturii şi al legilor şi al vieţii de obşte, a noastre a tuturor . Copilul fiind lipsit de experienţă, de judecată şi înclinat spre uşurătate are neapărată nevoie să fie educat.
După copilărie vine vârsta adolescenţei, peste care suflă cele mai puternice vânturi. La această vârstă, pasiunile sufletului iau proporţii mari şi se aprind, tentaţiile sunt mari, germenul răutăţii se dezvoltă şi apar poftele şi tendinţele spre păcat.
La această vârstă au loc convertiri nu numai pentru horărâri mari, dar şi pentru sincera trăire a vieţii creştine. Şi dacă lângă aceşti copii şi tineri nu ne aflăm noi slujitorii Domnului, furtuna vieţii care se abate asupra lor nu va întâmpina nici un obstacol.
După această vârstă a adolescenţei urmează cea a maturităţii, când omul ia conducerea celo gospodăreşti, cu căsatoria, creşterea copiilor şi când iarăşi sosesc alţi duşmani sufleteşti, ca avariţia şi invidia .
Sfântul Vasile cel Mare ne vorbeşte foarte mult despre cum să realizăm educaţia copiilor şi tinerilor în mod progresiv şi să ne îngrijim de particularităţile vârstei fiecăruia de la caz la caz.
Din pricina vârstei spune în Omilia către tineri că nu pot fi înţelese întotdeauna adâncurile învăţăturilor Sfintei Scripturi, de aceea trebuie să exersăm mai dinainte ochiul sufletului ca în umbră şi în oglindă, cu alte învăţături care nu se deosebesc cu totul de ale noastre, asemănându-ne cu soldaţii care fac exerciţii de luptă când se află pe câmpul de instrucţie: aceştia antrenându-şi mâinile şi picioarele capătă o deosebită dibăcie, aşa că datorită instrucţiei devin victorioşi în luptă. Trebuie să ştim că în faţa noastră stă cea mai mare luptă dintr toate luptele, pentru care trebuie să facem totul şi să ne străduim, cât ne stă în putinţă, pentru pregătirea acesteia. Trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii, de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului. După cum boiangii pregătesc mai întâi cu oarecare operaţii obiectul care să primească vopseaua, iar în urmă îl colorează, purpuriu sau altfel, tot aşa şi noi, dacă voim ca slava binelui să rămână tot timpul nedespărţită de noi, să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină după ce am fost iniţiaţi mai întâi în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să îndreptăm privirile şi spre lumina lui .
După cum însuşirea unui pom este de a face un fruct bun şi frumos, dar şi frunzele care se mişcă pe ramuri, dau pomului oarecare podoabă, tot aşa şi sufletul: fructul lui este mai cu seamă adevărul, dar nu-i lipsit de frumuseţe dacă e împodobit cu înţelepciune, aşa precum frunzele oferă fructului înveliş şi înfăţişare frumoasă .
Tot la Sfântul Vasile cel Mare găsim şi îndemnul de a îndemna pe copii şi tineri la lecturarea tuturor cărţilor, însă întotdeauna să aibă drept model albina: după cum celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau frumuseţea florilor, iar albinele pot lua din flori şi mierea, tot aşa şi aici oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai plăcutul şi frumosul pot să scoată din ele şi ceva folositor pentru suflet.
Trebuie deci să citiţi şi voi scrierile autorilor profani aşa cum fac albinele, acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşează, ci i-au cât le trebuie pentru lucrul lor iar restul lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, restul să lăsăm cu plăcere .
Aşadar, se cuvine chiar de la început să cercetăm pe fiecare dintre învăţături, să o adaptăm scopului urmărit şi să primim mai întâi scrierile care ne învaţă spre bine.
Oprindu-ne puţin şi la Sfântul Clement Alexandrinul pe care l-am mai amintit deja, el afirmă că pedagogia - educaţia- nu poate fi concepută în afara credinţei, care este cea care o umple de sens. Orice pedagogie umană care rămâne în afara revelaţiei divine şi a harului divin nu este mântuitoare. Numai în sfera credinţei, care duce la întâlnirea personală cu Hristos, este posibilă o pedagogie mântuitoare. Numai în sfera credinţei, care duce la întâlnirea personală cu Hristos, este posibilă o pedagogie mântuitoare, care să îl poată salva pe om din determinismul morţii.
Pedagogia propusă de Clement este singura cale sigură şi singura capabilă să îl conducă pe om către mântuire. Funcţia precisă a pedagogului este aceea de a conduce copilul către un nou mod de viaţă, conformă cu poruncile divine .
Inaintând puţin pe firul cercetării mele am rămas plăcut surprins de faptul că învăţăturile Sfinţilor Părinţi referitoare la importanţa prezenţei tinerilor în viaţa Bisericii, se pot regăsi presărate şi în scrierile mai noi atât a teologilor cât şi a laicilor.
Ideea importanţei educaţiei religioase a copiilor şi tinerilor o găsim şi la marele psiho-pedagog creştin Constantin Cucoş care vorbeşte într-o scriere a sa în felul următor: Educaţia tineretului în spirit religios este o problemă de îmbogăţire şi continuitate spirituală la nivel individual sau social. O societate izbândeşte şi rezistă în istorie şi prin forţa religiei pe care o practică. Misionarismul nostru creştin, urmărind întărirea credinţei şi apărarea împotriva sectarismului şi ateismului de factură destructivă, ar putea favoriza educaţia religioasă. Să ne gândim la Istoria Românilor, în care credinţa creştină a jucat rolul de scut şi factor de rezistenţă în faţa vitregiilor vremurilor .
Tendinţa împlinirii fiinţei umane este presupusă de conştiinţa religioasă. Impactul acesteia faţă de climatul social este de netăgăduit. Datorită religiei, omul şi societatea se înscriu pe făgaşul progresului firesc. Punctul de plecare al educaţiei creştine scria Simion Mehedinţi e acesta: perfecţiunea nu e cu putinţă, e posibilă totuşi perfecţionarea. A face deci din poporul nostru un popor de sfinţi, asta nu stă în cadrul firii omeneşti. Să-l apropiem însă de învăţăturile educaţiei, asta se poate oricând. Şi tot cunoscutul om de cultură invocat atrăgea atenţia asupra caracterului dăunător al constrângerii în realizarea educaţiei religioase. Putem merge pe urmele lu Iisus, dar nu prin legi şi regulamente, ci prin oameni, punând la posturile de comandă pe cei cu reală înzestrare etică şi impunând maselor regimul de muncă cel mai potrivit cu nevoile fazei de civilizaţie şi de cultură în care ne aflăm, pentru a da oamenilor de rând măcar bune deprinderi . Îndemnul cu care rămânem de la aceşti mari scriitori creştini laici, constă în aceea că întotdeauna calitatea educaţiei religioase este imprimată şi de cea a oamenilor care o realizează.
Aceste consideraţii pe care le-am punctat sper că ne-au ajutat să înţelegem pe fiecare că Sfinţii Părinţi prin viaţa şi scrierile lor pe care ni le-au lăsat au dat dovadă de o grijă deosebită în activitatea lor pastorală copiilor şi tinerilor.
Scrierile lor dedicate educaţiei creştine, ne pot fi de un real folos în alcătuirea paşilor pe care îi avem de urmat în atragerea tinerilor în Biserică.
De aceea viaţa lor se cade să fie şi pentru noi un imbold în a ne strădui spre a face cât mai mult în Ogorul Domnului pentru a atrage un număr cât mai mare de copii şi tineri printre noi, implicându-i în viaţa spirituală a parohiilor noastre.
CONCLUZII
Având coordonatele teoretice, legate de importanţa educării religioase a copiilor şi tinerilor, nu ne rămâne decât să căutam cele mai bune mijloace de transmitere a acestora şi celor care au o pregătire mai puţin religioasă.
Fie că avem în minte îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, care ne-a spus că trebuie să transformăm cât mai multe suflete şi să le facem asemenea unui suflet de copil pure, fără de păcat, fie pe cel al Sfinţilor Părinţi care l-a rândul lor au comentat pe larg învăţăturile Domnului pentru ca noi să nu mai avem nici o scuză că nu am înţeles sau nu am putut să facem ceea ce ne cerea nouă datoria de slujitori ai turmei Lui.
De aceea să nu uităm că în zilele noastre este nevoie de o strategie misionară activă şi integrală, de implicare mai ales a copiilor şi tinerilor în viaţa Bisericii şi nu una defensivă. Căci problema misionară nu se află numai în afară, în ceea ce fac alţii, în prozelitism, ci şi înlăuntrul Bisericii, în ceea ce ar trebui să facă şi nu fac misionarii ei.
O modalitate prin care să fie implicaţi copiii, elevii şi tinerii în viaţa parohiei este aceea de a fi iniţiaţi în credinţa şi morală creştină ortodoxă prin intermediul Sfintei Liturghii şi a altor programe religioase pentru tineret. Participarea la societatea civilă pentru a da mărturie creştină .
Scoaterea lor din anonimat şi monotonie a tinerilor va duce la dorinţa lor de a trăi creştineşte, prin rugăciune, asceză, ascultare de Dumnzeu şi iubire totală.
O altă modalitate de atragere a acestora este aceea a organizării unei bune catehizări, încât aceasta să devină atrăgătoare, şi acest obiectiv se poate atinge prin dialogul sincer şi prin abordarea unor probleme specifice adolescenţei: contestaţii, schimbări sentimentale şi caracteriologice, sexualitate etc.
Reorganizarea şi reînnoirea efortului de catehizare a tineretului va conduce la o renaştere liturgică, atât de necesară, pentru ca parohia împreună cu Biserica ei să devină iarăşi centrul vieţii tuturor celor care fac parte din ea.
O vorbă frumoasă a Prea Sfinţitului Irineu episcop de Ekaterinburg şi Irbit spune că trebuie să ne simţim măguliţi de ideea că o mare parte din îdemnurile le pe care le împărtăşim tinerilor în programele de catehizare, nu se mai uită niciodată.
Trebuie să ştim că se mai întâmplă uneori, ca unii copii şi tineri care deveniseră buni fii duhovniceşti să se abată de la drumul cel bun, dar pe neaşteptate aceştia se trezesc cu o putere de neînfrânt din acel vis urât, când îşi amintesc de frumuseţea anilor fericiţi ai copilăriei şi tinereţii.
Încep să îşi aducă aminte de rugăciunile simple, copilăreşti, pe care le-au învăţat din gura mamei şi a preotului, acele învăţături simple pe care le-au primit de la aceştia.
Cel ce a uitat de rugăciuni şi trăieşte în fărădelege îşi va aminti la culcare fără să vrea, cum l-a învăţat mama să se închine seara, cum îşi făcea semnul crucii, şi începe să se închine din nou.
Această amintire a zilelor fericite ale copilăriei i-a făcut pe mulţi să se trezească din coşmarul păcatelor şi să revină la Dumnezeu .
De aceea dacă noi nu ne străduim să ne facem loc în viaţa acestor copii şi tineri nu vom putea să sperăm că aceştia vor putea să se trezească cu gândul la Dumnezeu şi sa revină la viaţa plăcută Lui.
Închei prin a face apel să ne străduim cu toţii cât mai mult la regenerarea spirituală a neamului, în special a copiilor şi tinerilor, ajutându-i să descopere iubirea curată cum spunea atât de frumos Părintele Prof. Ilie Moldovan.
În faţa adevărului că ne piere neamul, nu putem aşadar, rămâne nepăsători. Departe de noi de a crede că nu mai e nimic de făcut. În descoperirea iubirii curate se află marea noastră nădejde. Ea nu este o simplă speranţă ce ne-o inspiră existenţa înfiorată ce continuă să svâcnească încă exuberantă în jurul nostru şi nici fluidul misterios de lumină ce se revarsă în întreg cosmosul. Deşi sunt şi acestea garanţiile vieţii. Nădejdea noastră se află în iubirea în care este prezent Hristos, biruitorul morţii. Căci iubirea este moartea tuturor plăcerilor vinovate şi învierea marilor idealuri ale sfinţeniei şi desăvârşirii vieţii, singurele puteri în stare să aducă cu ele regenerarea neamului. La această operă pe care Mântuitorul Însuşi o săvârşeşte pentru noi, cei întâi chemaţi suntem noi educatorii creştini: părinţi şi duhovnici, profesori de religie şi diriginţi la elevi .
BIBLIOGRAFIE
1.*** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă ale Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991.
2. Clement Alexandrinul, Pedagogul, în Colecţia PSB, nr. 4, traducere de pr. D. Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982.
3. Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre cum se cade să-şi crească părinţii copiii, Editura Deisis, Sibiu, 2000.
4. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări; Omilia a XXII-a, către tineri, Colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, pp.566-582.
5. Sfântul Irineu de Ekaterinburg, Educaţia religioasă. Învăţături pentru copii şi tineri, Editura Sophia, Bucureşti, traducere de Diana Potlog, 2007.
6. Bel, Valer, Misiune, parohie, pastoraţie, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, Ediţia a II a, 2006.
7. Benga, Cristina, Idealul educaţional în pedagogia creştină: Clement din Alexandria, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Fericitul Augustin, Editura Sophia, Bucureşti, 2009.
8. Bria, pr. prof. univ. dr. Ion, Spre plinirea Evangheliei, Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.
9. Călugăr, Dumitru, Catehetica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1976.
10. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Ediţia a II a, revizuită şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
11. Cucoş, Constantin. Educaţia religioasă, conţinut şi forme de realizare, E.D.P., Bucureşti, 1996.
12. Centrul pentru Studii de Teologie Aplicată al Mitropoliei Olteniei, Tinerii şi Biserica în zilele noastre, Ediţia a II a adăugită şi îmbunătăţită, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.
13. Gordon, Vasile, Biserica şi Şcoala (Analize omiletice, catehetice şi pastorale), Editura Christiana, Bucureşti, 2003.
14. Metallinos, D. Gheorghios, Parohia-Hristos în mijlocul nostru, traducere de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004.
15. Moldovan, pr. prof. Ilie, Adolecenţa, preludiu la poemul iubirii curate-Viaţa intimă a elevului de liceu în perspectiva educaţiei creştine ortodoxe-, Ediţia a II a, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.
16. Necula, pr. univ. conf. dr. Constantin, Tinerii şi ispitele modernismului, Editura Agnos, Sibiu, 2008.
17. Schmemann, Alexander, pr. Biserica, lume, misiune, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.
18. Stamate, pr. lect.dr. Marin, Educaţia creştină în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2003.
19. Simion Mehedinţi-Soveja, Altă creştere-Şcoala muncii, Editura Axia, Craiova, 2003.
20. Şebu, pr. prof. dr. Sebastian, Opriş, Monica, prof.; Opriş, Dorin, prof., Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
21. Spiliotis, G., Părinţii duhovnici şi copiii, (Educaţia tinerilor în conformitate cu învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre), traducere din limba greacă de Ilioniu Georgeta-Mariana, Editura Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2006.
IMPLICAREA COPIILOR ŞI TINERILOR ÎN ACTIVITĂŢILE COMUNITĂŢII PAROHIALE-FACTOR AL DINAMIZĂRII ŞI DEZVOLTĂRII PROIECTELOR CATEHETICE, CULTURALE ŞI SOCIAL-MISIONARE ALE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PR. DĂNUŢ NOAPTEŞ
PAROHIA INDEPENDENŢA
PROTOIERIA CĂLARASI
INTRODUCERE
Mântuitorul Iisus Hristos în timpul activităţii Sale pământeşti a demonstrat de nenumărate ori că acordă o atenţie deosebită copiilor şi tinerilor.
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre Hristos Care fiind chipul lui Dumnezeu a socotit că faptul de a fi El întocmai cu Dumnzeu nu e o prădare, şi s-a golit pe Sine luând chip de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om; şi S-a smerit pe Sine făcându-se ascultător până la moarte- şi încă moarte pe cruce! Pentru aceea Dumnzeu L-a preaînălţat (Filipeni 2, 6-9).
Am considerat că aceste versete ne vor mobiliza şi mai mult în activităţile noastre pastoral-misionare, de aceea m-am decis ca să îl citez deşi ne este atât de cunoscut tuturor.
Pentru că nu putem avea o activitate rodnică dacă mintea si sufletul nostru nu are în centrul atenţiei scopul Întrupării şi Roadele Jertfei Mântuitorului.
Se întâmplă adeseori să ne pierdem în vâltoarea acestei lumi şi chiar noi cei cu atâta responsabilitate să punem pe locul doi Esenţialul, şi abia după aceea să ne dăm seama că nu am facut exact ceea ce trebuia, şi că ne-am pierdut în formalisme când de fapt altceva vroia Hristos de la noi, iubire şi jerfelnicie sinceră.
Scopul vieţii noastre este dobândirea vieţii veşnice, de aceea trebuie să nu uităm că fiecare moment al ei capătă o importanţă deosebită şi fiecare aspect al ei trebuie tratat cu înţelepciune.
De aceea să nu uităm să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate ce să facem, ce să spunem şi cum să ne exprimăm mai bine ceea ce vrem să spunem.
Toate scrierile creştine atunci când se pune problema tratării acestei teme legate de implicarea copiilor şi tinerilor în activităţile comunităţii parohiale ne îndeamnă ca prin rugăciune să chemăm neîncetat harul lui Dumnezeu fără de care nu se poate realiza nimic.
Practicând rugăciunea realizăm ţelul cel mai înalt, anume acela de a fi în comuniune cu Dumnezeu pentru a putea dobândi mântuirea personală şi totodată îi ajutăm pe tineri şi pe copii să dobândească viaţa cea veşnică.
Puritatea copiilor şi a tinerilor de odinioară a fost dată drept model începând cu Mântuitorul Iisus Hristos care spune la un moment dat: Lăsaţi copiii să vină la Mine si nu-i opriţi că a unora ca aceştia este Împăraţia cerurilor(Matei 19, 14).
De o astfel de curăţie se pare că dădeau dovadă copiii şi tinerii din timpul Sfinţilor Apostoli, căci şi aceştia în scrierile lor ni-i dau ca exemple demne de urmat.
Mai apoi mergând pe firul Istoriei vom observa că şi în timpul Sfinţilor Părinţi începând chiar cu primele secole creştine tinerii se implicau activ în viaţa comunităţii şi erau atât de cuprinşi de dragostea lui Dumnezeu încât au avut tăria şi curajul să recunoască în faţa păgânilor ca sunt creştini şi primeau cu demnitate să moară decât să-şi părăsească credinţa atunci când li se cerea acest lucru.
Noi cei de astăzi avem datoria de a-i mobiliza prin mijloacele tradiţionale cât şi moderne pe copii şi tineri în diverse activităţi, mediatizând rolul pe care l-au avut aceştia în comunitate de-a lungul timpului.
Aceste câteva direcţii voi încerca să le dezvolt în acest referat, sperând că ne vor aduce folos în activităţile noastre pastorale pe care le desfăşurăm în prezent sau ne propunem să le începem în viitorul cât mai apropiat fiind o cerinţă imperios de necesară a momentului dată fiind situaţia morală în care se află societatea în care trăim.
PREZENŢA MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN SOCIETATEA DE IERI SI DE ASTĂZI
În societatea tot mai secularizată în care trăim s-a ajuns să se vorbească mai puţin de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos în viaţa si activităţile cotidiene în comparaţie cu perioadele anterioare când situaţia era cu totul diferită.
Acest context se datoarează pe de o parte influenţelor ideilor venite din afară, iar pe de alta educaţiei primite în timpul fostului regim comunist.
De aceea se pare ca suntem puşi în faţa unei dileme, din care trebuie sa ieşim învingători în lupta cu ispitele modernismului, fără a fi acuzati de anacronism, dar totodată rămânând păstrători ai tradiţiei autentice asa cum ne-au lasat-o strămosii noştri.
Înţelegem de aici că nu puţine sunt ispitele preotului într-o astfel de societate, căci ni se cere pe de o parte sa fim prezenţi la cât mai multe evenimente pentru a fi mărturie a prezenţei lui Hristos în acel loc, dar totodată riscăm să fim acuzaţi şi de oportunism de către cei care l-au înlăturat pe Hristos din viaţa lor rămânând doar ca ceva abstract.
Dar ceea ce este de reţinut de către toţi este redescoperirea Ortodoxiei prin aducerea persoanei lui Iisus Hristos în centrul credinţei şi spiritualităţii.
De-a lungul istoriei spiritualitatea creştină a cunoscut perioade de confuzie numai atunci cand a ignorat urmarea lui Hristos, capul tuturor virtuţilor, şi când doctrina hristologică a fost prezentată în formule şi dogme care nu redau istoria lui Iisus din Nazaret (1 Ioan1, 1)-lumina care luminează pe orice om, pe Hristos- viaţa lumii .
Spusele Părintelui ne redau curajul şi entuziazmul că totuşi lupta nu trebuie abandonată fiindcă au existat astfel de ispite încă din vechime, poate la un nivel mai scăzut, dar oarecum asemănătoare celor din vremurile noastre, dar a avut Dumnezeu grijă ca la momentul potrivit sa trimită oameni buni si puternici în credinţă care să contribuie la reaşezarea lucrurilor pe un făgaş normal aşa cum aşteaptă Mântuitorul de la noi slujitorii mai întâi şi mai apoi de la credincioşi.
Mântuitorul a folosit de foarte multe ori drept modele demne de urmat copiii şi tinerii pentru a ne ajuta sa înţelegem că în Împărăţia lui Dumnezeu sunt primiţi doar cei care au sufletul curat: Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca aceşti copii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor ( Matei 18, 3).
Sfântul Clement Alexandrinul în renumita sa lucrare Pedagogul, explică pe larg, cine sunt de fapt copiii şi tinerii la care se referă Domnul Iisus şi de ce i-a ales pe aceştia în activităţile Sale spre exemplificare.
Pedagogia înseamnă educarea copiilor. Copiii despre care vorbeşte Sfânta Scriptură suntem noi. Scriptura ne laudă în multe locuri şi în multe chipuri şi ne dă în chip alegoric felurite nume, pentru a arăta simplitatea credinţei.
Nu trebuie să înţelegem de aici că Mântuitorul ar fi fost indiferent faţă de copii şi tineri şi că nu ł-ar fi interesat aceştia, ci doar că în anumite situaţii Învăţătorul recurgea la anumite analogii pentru a se face cât mai bine înţeles de cei care îl ascultau.
Să nu uităm nici de faptul că în Epistola către Evrei (4, 14), Iisus Hristos este descris ca Arhiereu sau Marele Preot care posedă preoţia în toată plinătatea ei şi în exclusivitate.
Mijlocirea Sa sacerdotală este totală, deplină, exclusivă, aşa cum se precizează la Sfânta Liturghie în rugăciunea ce se citeşte în timpul Heruvicului: Cel ce aduci, adică celebrantul care oferă; Cel ce te aduci, adică jertfa, Ofranda care se oferă; Cel ce primeşti, adică ofranda este definitivă, decisivă; Cel ce Te împarţi, adică numai El dă la toţi Sfintele Daruri .
Problema liturgică a timpurilor noastre este aceea de a reda Liturghiei sensul ei teologic, iar teologiei dimensiunea ei liturgică. Aşa cum teologii nu-şi pot redobândi locul şi funcţia centrală în Biserică fără a se înrădăcina în însăşi experienţa Bisericii, Liturghia nu poate fi salvată de la această decadenţă prin reforme pripite, superficiale şi pur externe, menite să întâmpine nevoile vagi şi îndoielnice ale unui mitologic om modern. Căci ceea ce acest om modern, cultura sa şi societatea de fapt, caută, nu e Biserica aceea care adoptă imaginea lor, ci Biserica ce împlineşte misiunea divină, fiind oricând şi oriunde epifania, darul şi comunicarea misterului etern al mântuirii; şi fiind aceasta, va revela omului adevărata sa natură şi destin.
Teologia trebuie să redescopere ca proprie regulă de credinţă acel lex orandi al Bisericii, iar liturghia să se reveleze ea însăşi ca lex credendi.
Însă ceea ce ne înalţă şi ne ajută spre înţelegere şi înţelepciune este rugăciunea.
Mântuitorul s-a rugat atunci când avea de trecut prin sacrificiul suprem, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, şi anume răstignirea pe Cruce.
De aceea e indiscutabil faptul că rugăciunea este pentru omul simplu ceea ce este Liturghia pentru Biserică in corpore şi că nu există viaţă creştină fără rugăciune.
Ceea ce trebuie subliniat e faptul că, rugăciunea creştină, ca şi Liturghia creştină, din aceleaşi motive, este eshatologică în esenţa ei. Este efort şi trăire pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Dacă prin rugăciune înţelegem nu numai o practică şi o regulă externă ci, mai presus de orice, o întoarcere interioară a omului către Dumnezeu-acesta fiind desigur, conţinutul întregii lumi a spiritualităţii - atunci, fără îndoială, obiectul şi experienţa ei e tocmai pacea şi bucuria în Duhul Sfânt .
Observăm că se vorbeşte de nevoia unei reînnoiri spirituale, însă aceasta presupune o nouă abordare în viaţa Bisericii. Aceasta se poate realiza prin mai multă rugăciune spune Părintele Schmemann. Înseamnă, mai presus de orice, îndepărtarea şi distrugerea acelui divorţ dintre gândirea Bisericii şi experimentarea Împărăţiei lui Dumnezeu care e singurul izvor, ghid şi împlinire a acelei gândiri, singura şi ultima motivaţie a întregii acţiuni şi activităţi creştine . Ceea ce mai trebuie menţionat este faptul că această experienţă a Duhului Sfânt nu se descoperă numai din cărţi. El a fost şi este din totdeauna în mijlocul nostru, independent de fluctuaţiile teologiei şi pietăţii colective.
Este singura continuitate reală a Bisericii, singura care trebuie accentuată mai presus de orice altceva, în epoca noastră obsedadă de istorie.
Exact cum Liturghia, în ciuda tuturor reinterpretărilor şi simplificărilor, a rămas ceea ce a fost mereu, tot aşa trecerea Bisericii din status viae către status patriae, sursa vieţii reale a Bisericii, ruga, setea şi foamea omului pentru Dumnezeu cel viu, pentru o vie întâlnire cu El, a ţinut vie viaţa lumii.
Putem conchide ideea spunând că Liturghia şi rugăciunea nu sunt reînnoite pentru că ele sunt dincolo şi deasupra categoriei de reînnoire. Dar dacă, aşa cum credem şi simţim azi, avem nevoie de o reînnoire, atunci trebuie să le redescoperim ca fiind izvor şi condiţie a acesteia.
SFINŢII PĂRINŢI MODELE VREDNICE DE URMAT DE COPII ŞI TINERI
Sfinţii Părinţi au susţinut în scrierile lor rolul şi rostul pe care trebuie să îl aibă copiii şi tinerii în Biserică.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune în Omiliile sale că trebuie să avem tot timpul în minte, valoarea unică pe care o are omul în cer şi pe pământ. Nimic nu îl poate egala pentru modul în care a fost creat şi pentru constituţia sa. Datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu, ni s-a dăruit un loc de frunte între făpturi prin felul în care am fost făcuţi şi prin sufletul nostru nemuritor .
Omul a fost creat la urma celorlalte vieţuitoare, ca o încununare a întregii creaţii, pentru a fi făcut rege şi stăpân al Universului, pe care Dumnezeu îl clădise şi îl înfrumuseţase mai întâi, pentru a i-l da în stăpânire. După ce Dumnezeu a făcut şi a împodobit lumea ca pe un palat strălucind din toate părţile, a creat şi pe om, dându-i putere şi stăpânire peste acest palat şi învrednicindu-l de cea mai aleasă cinstire faţă de toate fiinţele de pe pământ. A fost creat la urmă, pentru ca toată creaţiunea de până la el s-o aibă drept casă şi masă .
Am început cu aceste idei din dorinţa de a ne reaminti demnitatea şi măreţia fiinţei noastre aşa cum este ea descrisă de Sfinţii Părinţi şi de teologii contemporani.
Şi pentru a putea să avem în jurul nostru cât mai mulţi copii şi tineri, iarăşi este necesar să căutăm să aflăm de ce au nevoie aceştia pentru a nu rămâne indiferenţi la cerinţele duhovniceşti.
Sfântul Ioan Gură de Aur în special, dar şi alţi Părinţi recunosc faptul că totul porneşte de la educaţie. De asemenea s-a discutat mai mult asupra momentului din care trebuie să înceapă educaţia în general.
Şi în multe scrieri el menţionează în fraze mai lungi sau mai scurte locul pe care se află educaţia în viaţa copiilor, a tinerilor şi a omului în general.
Lipsa educaţiei este cel mai cumplit păcat şi culmea răutăţii. Neglijenţa educaţiei înseamnă neglijarea mântuirii omului. Din lipsa de educaţie vin bolile, pagubele, tulburările şi miile de rele. Un om lipsit de educaţie este un duşman comun al tuturor şi al lui Dumnezeu, al naturii, al legilor şi al vieţii sociale.
Esenţa educaţiei este de a induce în sufletele copiilor moravuri bune, nu numai simple raţionamente: virtutea, şi nu violenţa, acţiuni bune, opere alese, şi nu simple cuvinte. Educaţia morală şi educaţia religioasă au în concepţia sa mai mare însemnătate decât educaţia intelectuală, fără însă ca aceasta să fie lăsată în părăsire. El concepe o educaţie aflată în armonie, în care moralitatea creştină să deţină întâietatea. Nu ascuţimea limbii în cele ale vorbirii şi ale ştiinţei valorează mai mult, ci curăţenia sufletească.
Idealul suprem al Sfântului Ioan despre educaţie este acela de a se instaura în sufletul copilului, chipul Domnului Hristos, nu ca simplă icoană zugrăvită pentru pasivitatea contemplaţiei, ci ca reală trăire a învăţăturii creştine în mijlocul acestei lumi.
Educaţia trebuie să aibă în vedere atât trupul cât şi sufletul. Vârsta cea mai propice pentru educaţie este aceea în care copilul însuşi simte în sufletul său, în mod natural, nevoia de un sprijin şi de un îndemn din afară. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur distinge vârsta educabilităţii de restul vârstei omului matur şi bătrân. În viaţa omului el distinge patru etape: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea.
Educaţia exercită o influeţă binefăcătoare mai ales asupra copilăriei şi adolescenţei.
Educaţia are o foarte mare însemnătate pentru copii. Între factorii hotărâtori cu privire la educaţia copilului, pe lângă persoana educatorului şi mediul cu natura din afară, Sfântul Ioan enumeră şi conştiinţa celui ce primeşte educaţia.
Sfântul Ioan Gură de Aur acordă o importanţă deosebită educaţiei, considerând-o drept cea mai mare binefacere şi cea mai nobilă dintre toate acţiunile câte pot fi săvârşite de om.
Prin educaţie se face ordine în sufletul copilului, prin educaţie se formează caracterul. Cel ce ştie a educa este mai preţios decât toţi artiştii ce ştiu să picteze şi să sculpteze.
Bunele deprinderi şi învăţături se întipăresc uşor şi profund în sufletul fraged al copilului, maleabil; însă dacă pictura ne oferă imagini exterioare prin culori, iar sculptura ne oferă statui prin dăltuirea blocurilor informe de marmură sau piatră, arta educaţiei are cel mai mare prestigiu, pentru că ea modelează partea cea mai nobilă a fiinţei umane: sufletul.
Educaţia este o artă. Ea este arta cea mai bună şi mai nobilă. Nu există artă mai mare ca educaţia, pentru că în timp ce toate celelalte arte au în vedere un folos în lumea aceasta, educaţia se săvârşeşte în vederea celei viitoare.
A educa, înseamnă a purta grijă de copii şi de tineri în ce priveşte curăţenia sufletească şi buna-cuviiţă, a creşte un copil moral, om drept, a-l creşte în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te ingriji de mântuirea sufletului lor.
Educaţia după Sfântul Ioan Gură de Aur, este mai necesară decât orice alt bun al vieţii omeneşti. Cel mai mare păcat, care le întrece pe toate celelalte şi care atinge maximul răutăţii, este lipsa de educaţie a copiilor şi tinerilor, pentru că un copil fără educaţie duşman şi vrajmaş comun al tuturor, şi al lui Dumnezeu, şi al naturii şi al legilor şi al vieţii de obşte, a noastre a tuturor . Copilul fiind lipsit de experienţă, de judecată şi înclinat spre uşurătate are neapărată nevoie să fie educat.
După copilărie vine vârsta adolescenţei, peste care suflă cele mai puternice vânturi. La această vârstă, pasiunile sufletului iau proporţii mari şi se aprind, tentaţiile sunt mari, germenul răutăţii se dezvoltă şi apar poftele şi tendinţele spre păcat.
La această vârstă au loc convertiri nu numai pentru horărâri mari, dar şi pentru sincera trăire a vieţii creştine. Şi dacă lângă aceşti copii şi tineri nu ne aflăm noi slujitorii Domnului, furtuna vieţii care se abate asupra lor nu va întâmpina nici un obstacol.
După această vârstă a adolescenţei urmează cea a maturităţii, când omul ia conducerea celo gospodăreşti, cu căsatoria, creşterea copiilor şi când iarăşi sosesc alţi duşmani sufleteşti, ca avariţia şi invidia .
Sfântul Vasile cel Mare ne vorbeşte foarte mult despre cum să realizăm educaţia copiilor şi tinerilor în mod progresiv şi să ne îngrijim de particularităţile vârstei fiecăruia de la caz la caz.
Din pricina vârstei spune în Omilia către tineri că nu pot fi înţelese întotdeauna adâncurile învăţăturilor Sfintei Scripturi, de aceea trebuie să exersăm mai dinainte ochiul sufletului ca în umbră şi în oglindă, cu alte învăţături care nu se deosebesc cu totul de ale noastre, asemănându-ne cu soldaţii care fac exerciţii de luptă când se află pe câmpul de instrucţie: aceştia antrenându-şi mâinile şi picioarele capătă o deosebită dibăcie, aşa că datorită instrucţiei devin victorioşi în luptă. Trebuie să ştim că în faţa noastră stă cea mai mare luptă dintr toate luptele, pentru care trebuie să facem totul şi să ne străduim, cât ne stă în putinţă, pentru pregătirea acesteia. Trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii, de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului. După cum boiangii pregătesc mai întâi cu oarecare operaţii obiectul care să primească vopseaua, iar în urmă îl colorează, purpuriu sau altfel, tot aşa şi noi, dacă voim ca slava binelui să rămână tot timpul nedespărţită de noi, să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină după ce am fost iniţiaţi mai întâi în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să îndreptăm privirile şi spre lumina lui .
După cum însuşirea unui pom este de a face un fruct bun şi frumos, dar şi frunzele care se mişcă pe ramuri, dau pomului oarecare podoabă, tot aşa şi sufletul: fructul lui este mai cu seamă adevărul, dar nu-i lipsit de frumuseţe dacă e împodobit cu înţelepciune, aşa precum frunzele oferă fructului înveliş şi înfăţişare frumoasă .
Tot la Sfântul Vasile cel Mare găsim şi îndemnul de a îndemna pe copii şi tineri la lecturarea tuturor cărţilor, însă întotdeauna să aibă drept model albina: după cum celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau frumuseţea florilor, iar albinele pot lua din flori şi mierea, tot aşa şi aici oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai plăcutul şi frumosul pot să scoată din ele şi ceva folositor pentru suflet.
Trebuie deci să citiţi şi voi scrierile autorilor profani aşa cum fac albinele, acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşează, ci i-au cât le trebuie pentru lucrul lor iar restul lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, restul să lăsăm cu plăcere .
Aşadar, se cuvine chiar de la început să cercetăm pe fiecare dintre învăţături, să o adaptăm scopului urmărit şi să primim mai întâi scrierile care ne învaţă spre bine.
Oprindu-ne puţin şi la Sfântul Clement Alexandrinul pe care l-am mai amintit deja, el afirmă că pedagogia - educaţia- nu poate fi concepută în afara credinţei, care este cea care o umple de sens. Orice pedagogie umană care rămâne în afara revelaţiei divine şi a harului divin nu este mântuitoare. Numai în sfera credinţei, care duce la întâlnirea personală cu Hristos, este posibilă o pedagogie mântuitoare. Numai în sfera credinţei, care duce la întâlnirea personală cu Hristos, este posibilă o pedagogie mântuitoare, care să îl poată salva pe om din determinismul morţii.
Pedagogia propusă de Clement este singura cale sigură şi singura capabilă să îl conducă pe om către mântuire. Funcţia precisă a pedagogului este aceea de a conduce copilul către un nou mod de viaţă, conformă cu poruncile divine .
Inaintând puţin pe firul cercetării mele am rămas plăcut surprins de faptul că învăţăturile Sfinţilor Părinţi referitoare la importanţa prezenţei tinerilor în viaţa Bisericii, se pot regăsi presărate şi în scrierile mai noi atât a teologilor cât şi a laicilor.
Ideea importanţei educaţiei religioase a copiilor şi tinerilor o găsim şi la marele psiho-pedagog creştin Constantin Cucoş care vorbeşte într-o scriere a sa în felul următor: Educaţia tineretului în spirit religios este o problemă de îmbogăţire şi continuitate spirituală la nivel individual sau social. O societate izbândeşte şi rezistă în istorie şi prin forţa religiei pe care o practică. Misionarismul nostru creştin, urmărind întărirea credinţei şi apărarea împotriva sectarismului şi ateismului de factură destructivă, ar putea favoriza educaţia religioasă. Să ne gândim la Istoria Românilor, în care credinţa creştină a jucat rolul de scut şi factor de rezistenţă în faţa vitregiilor vremurilor .
Tendinţa împlinirii fiinţei umane este presupusă de conştiinţa religioasă. Impactul acesteia faţă de climatul social este de netăgăduit. Datorită religiei, omul şi societatea se înscriu pe făgaşul progresului firesc. Punctul de plecare al educaţiei creştine scria Simion Mehedinţi e acesta: perfecţiunea nu e cu putinţă, e posibilă totuşi perfecţionarea. A face deci din poporul nostru un popor de sfinţi, asta nu stă în cadrul firii omeneşti. Să-l apropiem însă de învăţăturile educaţiei, asta se poate oricând. Şi tot cunoscutul om de cultură invocat atrăgea atenţia asupra caracterului dăunător al constrângerii în realizarea educaţiei religioase. Putem merge pe urmele lu Iisus, dar nu prin legi şi regulamente, ci prin oameni, punând la posturile de comandă pe cei cu reală înzestrare etică şi impunând maselor regimul de muncă cel mai potrivit cu nevoile fazei de civilizaţie şi de cultură în care ne aflăm, pentru a da oamenilor de rând măcar bune deprinderi . Îndemnul cu care rămânem de la aceşti mari scriitori creştini laici, constă în aceea că întotdeauna calitatea educaţiei religioase este imprimată şi de cea a oamenilor care o realizează.
Aceste consideraţii pe care le-am punctat sper că ne-au ajutat să înţelegem pe fiecare că Sfinţii Părinţi prin viaţa şi scrierile lor pe care ni le-au lăsat au dat dovadă de o grijă deosebită în activitatea lor pastorală copiilor şi tinerilor.
Scrierile lor dedicate educaţiei creştine, ne pot fi de un real folos în alcătuirea paşilor pe care îi avem de urmat în atragerea tinerilor în Biserică.
De aceea viaţa lor se cade să fie şi pentru noi un imbold în a ne strădui spre a face cât mai mult în Ogorul Domnului pentru a atrage un număr cât mai mare de copii şi tineri printre noi, implicându-i în viaţa spirituală a parohiilor noastre.
CONCLUZII
Având coordonatele teoretice, legate de importanţa educării religioase a copiilor şi tinerilor, nu ne rămâne decât să căutam cele mai bune mijloace de transmitere a acestora şi celor care au o pregătire mai puţin religioasă.
Fie că avem în minte îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, care ne-a spus că trebuie să transformăm cât mai multe suflete şi să le facem asemenea unui suflet de copil pure, fără de păcat, fie pe cel al Sfinţilor Părinţi care l-a rândul lor au comentat pe larg învăţăturile Domnului pentru ca noi să nu mai avem nici o scuză că nu am înţeles sau nu am putut să facem ceea ce ne cerea nouă datoria de slujitori ai turmei Lui.
De aceea să nu uităm că în zilele noastre este nevoie de o strategie misionară activă şi integrală, de implicare mai ales a copiilor şi tinerilor în viaţa Bisericii şi nu una defensivă. Căci problema misionară nu se află numai în afară, în ceea ce fac alţii, în prozelitism, ci şi înlăuntrul Bisericii, în ceea ce ar trebui să facă şi nu fac misionarii ei.
O modalitate prin care să fie implicaţi copiii, elevii şi tinerii în viaţa parohiei este aceea de a fi iniţiaţi în credinţa şi morală creştină ortodoxă prin intermediul Sfintei Liturghii şi a altor programe religioase pentru tineret. Participarea la societatea civilă pentru a da mărturie creştină .
Scoaterea lor din anonimat şi monotonie a tinerilor va duce la dorinţa lor de a trăi creştineşte, prin rugăciune, asceză, ascultare de Dumnzeu şi iubire totală.
O altă modalitate de atragere a acestora este aceea a organizării unei bune catehizări, încât aceasta să devină atrăgătoare, şi acest obiectiv se poate atinge prin dialogul sincer şi prin abordarea unor probleme specifice adolescenţei: contestaţii, schimbări sentimentale şi caracteriologice, sexualitate etc.
Reorganizarea şi reînnoirea efortului de catehizare a tineretului va conduce la o renaştere liturgică, atât de necesară, pentru ca parohia împreună cu Biserica ei să devină iarăşi centrul vieţii tuturor celor care fac parte din ea.
O vorbă frumoasă a Prea Sfinţitului Irineu episcop de Ekaterinburg şi Irbit spune că trebuie să ne simţim măguliţi de ideea că o mare parte din îdemnurile le pe care le împărtăşim tinerilor în programele de catehizare, nu se mai uită niciodată.
Trebuie să ştim că se mai întâmplă uneori, ca unii copii şi tineri care deveniseră buni fii duhovniceşti să se abată de la drumul cel bun, dar pe neaşteptate aceştia se trezesc cu o putere de neînfrânt din acel vis urât, când îşi amintesc de frumuseţea anilor fericiţi ai copilăriei şi tinereţii.
Încep să îşi aducă aminte de rugăciunile simple, copilăreşti, pe care le-au învăţat din gura mamei şi a preotului, acele învăţături simple pe care le-au primit de la aceştia.
Cel ce a uitat de rugăciuni şi trăieşte în fărădelege îşi va aminti la culcare fără să vrea, cum l-a învăţat mama să se închine seara, cum îşi făcea semnul crucii, şi începe să se închine din nou.
Această amintire a zilelor fericite ale copilăriei i-a făcut pe mulţi să se trezească din coşmarul păcatelor şi să revină la Dumnezeu .
De aceea dacă noi nu ne străduim să ne facem loc în viaţa acestor copii şi tineri nu vom putea să sperăm că aceştia vor putea să se trezească cu gândul la Dumnezeu şi sa revină la viaţa plăcută Lui.
Închei prin a face apel să ne străduim cu toţii cât mai mult la regenerarea spirituală a neamului, în special a copiilor şi tinerilor, ajutându-i să descopere iubirea curată cum spunea atât de frumos Părintele Prof. Ilie Moldovan.
În faţa adevărului că ne piere neamul, nu putem aşadar, rămâne nepăsători. Departe de noi de a crede că nu mai e nimic de făcut. În descoperirea iubirii curate se află marea noastră nădejde. Ea nu este o simplă speranţă ce ne-o inspiră existenţa înfiorată ce continuă să svâcnească încă exuberantă în jurul nostru şi nici fluidul misterios de lumină ce se revarsă în întreg cosmosul. Deşi sunt şi acestea garanţiile vieţii. Nădejdea noastră se află în iubirea în care este prezent Hristos, biruitorul morţii. Căci iubirea este moartea tuturor plăcerilor vinovate şi învierea marilor idealuri ale sfinţeniei şi desăvârşirii vieţii, singurele puteri în stare să aducă cu ele regenerarea neamului. La această operă pe care Mântuitorul Însuşi o săvârşeşte pentru noi, cei întâi chemaţi suntem noi educatorii creştini: părinţi şi duhovnici, profesori de religie şi diriginţi la elevi .
BIBLIOGRAFIE
1.*** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă ale Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991.
2. Clement Alexandrinul, Pedagogul, în Colecţia PSB, nr. 4, traducere de pr. D. Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982.
3. Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre cum se cade să-şi crească părinţii copiii, Editura Deisis, Sibiu, 2000.
4. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări; Omilia a XXII-a, către tineri, Colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, pp.566-582.
5. Sfântul Irineu de Ekaterinburg, Educaţia religioasă. Învăţături pentru copii şi tineri, Editura Sophia, Bucureşti, traducere de Diana Potlog, 2007.
6. Bel, Valer, Misiune, parohie, pastoraţie, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, Ediţia a II a, 2006.
7. Benga, Cristina, Idealul educaţional în pedagogia creştină: Clement din Alexandria, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Fericitul Augustin, Editura Sophia, Bucureşti, 2009.
8. Bria, pr. prof. univ. dr. Ion, Spre plinirea Evangheliei, Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.
9. Călugăr, Dumitru, Catehetica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1976.
10. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Ediţia a II a, revizuită şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
11. Cucoş, Constantin. Educaţia religioasă, conţinut şi forme de realizare, E.D.P., Bucureşti, 1996.
12. Centrul pentru Studii de Teologie Aplicată al Mitropoliei Olteniei, Tinerii şi Biserica în zilele noastre, Ediţia a II a adăugită şi îmbunătăţită, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.
13. Gordon, Vasile, Biserica şi Şcoala (Analize omiletice, catehetice şi pastorale), Editura Christiana, Bucureşti, 2003.
14. Metallinos, D. Gheorghios, Parohia-Hristos în mijlocul nostru, traducere de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004.
15. Moldovan, pr. prof. Ilie, Adolecenţa, preludiu la poemul iubirii curate-Viaţa intimă a elevului de liceu în perspectiva educaţiei creştine ortodoxe-, Ediţia a II a, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.
16. Necula, pr. univ. conf. dr. Constantin, Tinerii şi ispitele modernismului, Editura Agnos, Sibiu, 2008.
17. Schmemann, Alexander, pr. Biserica, lume, misiune, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.
18. Stamate, pr. lect.dr. Marin, Educaţia creştină în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2003.
19. Simion Mehedinţi-Soveja, Altă creştere-Şcoala muncii, Editura Axia, Craiova, 2003.
20. Şebu, pr. prof. dr. Sebastian, Opriş, Monica, prof.; Opriş, Dorin, prof., Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
21. Spiliotis, G., Părinţii duhovnici şi copiii, (Educaţia tinerilor în conformitate cu învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre), traducere din limba greacă de Ilioniu Georgeta-Mariana, Editura Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2006.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)